VACANTE IN DELTA de Eugen Cubassa [extras]

"12. Cum am construit un caiac

Hotararea a fost luata: pentru a putea strabate Delta, pentru a naviga mai multe zile, imi trebuia o barca usoara, cu loc suficient pentru bagaje, demontabila, in vederea transportului pana la Tulcea si cu o viteza mai mare de deplasare decat cea a unei “pneumatice” boante de varf. Mi-am adus aminte de caiacul tip faltboot al lui Codru si dupa ce l-am incercat intr-un minunat apus de soare, am ramas uimit de multiplele lui calitati. Avea un singur defect, in ceea ce ma priveste: era prea mic. Am hotarat sa-l maresc, pentru doua persoane plus bagajele necesare unei calatorii mai lungi.

Am alergat, in primul rand, la oamenii despre care auzisem ca se pricep la asa ceva. Toti erau de parere ca este destul de greu de facut o barca demontabila si chiar daca ar fi realizata, nu se stie daca va pluti. Imi mai atrageau atentia asupra faptului ca totul trebuie perfect calculat si ca… Ce sa mai vorbim, n-am primit, de nicaieri, macar un singur cuvant de incurajare. Totusi am inceput sa caut materialele necesare. Am adunat scandura de fag, de diferite dimensiuni, balamale, suruburi pentru lemn, cateva sipci de brad, tuburi de alama, tabla de aluminiu, vopsea, panza, cuie. Cauciucul natural, necesar pentru impregnarea panzei, l-am procurat de la un mic atelier de vulcanizare. Cand toate materialele au fost pregatite, am adus si caiacul prietenului meu. Am asezat toate piesele din lemn pe podea, apoi le-am desenat, una cate una, pe coli de hartie, in marime naturala. Tot pe hartie am marit dimensiunile. Abia acum incepea treaba serioasa. Planurile trebuiau transpuse in realitate.

Am lucrat mult, cu toata pasiunea, dar uneori ma indoiam ca voi reusi, alteori imi venea, pur si simplu, sa ma las pagubas. In ziua in care am terminat scheletul si am strans ultima piulita, am fost cu adevarat fericit !

Caiacul meu avea, asa cum planuisem, lungimea de 4,65 metri, latimea de 0,85, iar inaltimea de 0,40 metri. Putea transporta doua persoane, iar sub puntile de la pupa si prova se puteau incarca 40-50 de kilograme de bagaje. In Delta, aveam sa constat ca aceasta cantitate a fost depasita, ajungand pana la 100 de kilograme. Scheletul era format dintr-o podea demontabila, din lemn de fag, de care erau fixate, prin intermediul unor piese metalice, cele 7 crivace. Prin aceste crivace, sau coaste, din prova pana in pupa, se sprijineau, in locase, curentii laterali. In fata era fixat un sparge-val, care avea rolul de a feri, oarecum, cocpitul de valurile mai mari. O data montat, scheletul era imbracat intr-un invelis de panza, pe care am impregnat-o cu mai multe straturi succesive de cauciuc natural dizolvat in neofalina. Pentru a pastra o flotabilitate in cazul unei rasturnari involuntare, am prevazut doua camere de autoturism legate in procva si in pupa. Scaunele le-am confectionat din doua compartimente de saltea pneumatica.

Imi tineam caiacul in atelierul de sculptura, printre sele si postamente cu lucrari de lemn ori gips. Ii mangaiam bordurile, in timp ce constatam, mandru nevoie mare, ca opera mea este destul de impunatoare si ca abia incapea in atelierul de 6 metri patrati. Alaturi se odihneau, cu palele din aluminiu scanteietor, doua perechi de padele. Mai mare placerea sa le privesti ! Lucrul cel mai important fusese facut. Acum trebuia sa ma ocup de restul.

13. Tovarasul de drum, echipamentul si itinerarul

Dupa socotelile mele, oricat de generale ar fi fost, urmand itinerarul pe care mi-l propusesem prin Delta Dunarii, urma sa parcurg in jur de 200 de kilometri. La un asemenea drum, era clar ca baiatul meu, oricat de curajos ar fi fost, nu ma putea insoti si, ca urmare, nici Luiza. Singur, mi se parea monoton. Nu e placut sa montezi si sa demontezi cortul de unul singur, sa mananci si sa vaslesti tot singur, sa nu poti schimba o parere in legatura cu ceea ce vezi sau simti. Deci, am inceput sa caut un tovaras de drum printre prietenii mei si, slava Domnului, am destui. Nenorocirea este ca trebuia sa fie, neaparat, si pescar, iar la capitolul asta am taiat o jumatate din lista. Am mai taiat o jumatate si din acei care, desi pescari, prin natura serviciului, erau programati cu concediile in iarna. Cand credeam ca trebuie sa ma las pagubas, ochii mi-au cazut pe Doru, un arhitect din Botosani. Visul lui de copil era sa construiasca multe case din lana, ca sa le tina cald oanenilor. S-a intamplat sa mergem de mai multe ori la pescuit, pe Prut, in acelasi grup. Era un grup placut, vesel si nu stiu cum se facea ca nu venea, niciodata, acasa fara peste. Dupa fiecare partida de pescuit, imi dadeam seama ca baiatul asta e cel cu care m-as simti bine in aventura mea danubiana. In cateva cuvinte i-am expus tot planul cu privire la drumetia pe ape. Ochii i se mareau treptat, cu fiecare cuvant pe care il rosteam. Efectul a fost puternic. Cand am terminat, ramasese ca o stalactita. Zambea, dus pe ganduri, nestiind ce sa spuna. Intr-un tarziu a rupt tacerea. Desigur, ii suradea ideea, iar Ani, sotia sa, va fi de acord. Unde mai pui ca va avea ce sa-i povesteasca si fiului sau. I-am vorbit despre caiacul pe care nu-l vazuse inca. Am discutat despre echipament multa vreme.

Natural, a doua zi Doru a venit la atelier sa vada “minunea”. Am rasturnat cei doi saci, iar piesele au acoperit pardoseala. Dupa ce l-am montat, Doru a exclamat:

– E formidabil !

Incepea problema echipamentului. Am facut mai multe liste, ajungand la un continut ce ar fi umplut si o nava de linie, cu atat mai mult caiacul nostru. Atunci, am inceput sa taiem, in stanga si in dreapta, renuntand la lucrurile “civilizate” si pastrand numai strictul necesar. Dar si acest “strict necesar” era destul de relativ. Intr-un dulap gol, am inceput sa indesam echipamentul: cortul de doua persoane, sacii de dormit, un felinar, o busola, o secure, saci de plastic de diferite marimi, doua aparete de fotografiat, cutii din plastic {care se inchid etans} pentru lucruri ce nu suporta umezeala, 10 metri de franghie, un cutit de vanatoare, labe de inot si o bricheta. Ca obiecte de bucatarie ne-am oprit la: un ceaun, o oala mare din aluminiu, doua farfurii, doua castroane, tacamuri, doua canistre de plastic {insumand 6 litri}, o spirtiera si o tigaie. La capitolul imbracaminte am cazut de acord ca, pe langa hainele de pe noi, sa mai luam cate doua tricouri, un hanorac, o pereche de cizme de cauciuc, cate o palarie si ochelari de soare. Se adunasera destul de multe si asa, dar ne-am zis ca or sa incapa in cele doua compartimente rezervate bagajelor, in prova si pupa. Pe atunci, nu pusesem la socoteala cele doua sacose enorme cu “de-ale gurii”. Cat despre sculele de pescuit, le-am gasit locul legandu-le, cu doua cureluse, de-a lungul cocpitului. Doru a marit una din hartile pe care le aveam. A facut-o cat masa. Am impartit-o in patru careuri, ca sa ne fie mai usor, si am inceput sa calculam, aproximativ, itinerarul. De la Tulcea trebuia sa intram in Delta pe canalul Papadia, apoi, pe Dunarea Veche, pana la lacul Fortuna. De aici, la Mila 23, iar, prin canalul Lopatna, la ghiolurile Matita si Merheiul Mare, apoi spre Letea. Dupa cateva zile de stat prin aceste locuri, urma sa coboram spre sud, pana la fluviu, sa-l traversam si sa ajungem la Crisan. De aici,urma sa ne intoarcem, cu vaporul, la Tulcea. Peste 200 de kilometri.

Mult timpam ramas pe ganduri, in fata hartii brazdate de canale. Cafelele erau de mult baute, scrumiera plina, iar noi, de atat fum, abia ne vedeam unul pe altul, dar eram amandoi acolo, in acel vis, copilaresc de frumos, si faceam corp comun cu caiacul nostru drag si echipamentul risipit in jur. Pe masa mare, intre calcuri, tus si rapidografuri, se intindea, fosnind printre salcii si trestii… Delta Dunarii.

Am inchis intr-un plic cererea de inscriere a caiacului in registrul de evidenta al Capitaniei Portului Galati, la categoria a II-a de nave: nave mici, sportive si de agrement. Ma imbrac pentru a duce plicul la posta. Afara, iarna imi mai strica, inca o data, cheful.

Cand frunzele copacilor erau cat un ban, ne-am zis ca si rabdarea are un capat. Impreuna cu Doru, desertam cei doi saci la malul unui iaz, la marginea orasului. Montam crivacele, strangem piulitele, intindem bine invelisul de panza cauciucata si ne bagam in caiac. Padela la apa ! Caiacul inainteaza cu viteza. Controlam, cu ochi mari cat cepele. Nici un strop de apa. Asa cum am prevazut, impregnajul s-a dovedit bun. Si totusi, timpul avea sa demonstreze ca nu prevazusem chiar totul. Daca am fi stiut atunci ce se va intampla…

Suntem fericiti ! Vaslim, cu randul, pentru a ne studia miscarile,apoi impreuna. Merge perfect ! Tragem la mal. Cu picioarele in apa maloasa, il admiram. Ma aplec, iau un pumn de apa, o arunc pe prova si rostesc:

– Te botez “Skipper” si-ti urez vant bun din pupa !

E intuneric. Stelele isi clipocesc luminitele pe bolta cerului. Ma uit la ceas. E ora 3. Nu mai pot dormi. Imi fac o cafea. Doru trebuie sa apara, cam pesre un ceas. A venit ziua cea mare, ziua plecarii, ziua in care totul e ca un butoi de pulbere si rabdarea incepe sa te lase. Jos, in parcare, masina, plina cu echipament, ne asteapta. Cafeaua e amara, despartirea de Luiza nu e mai putin dulce. Nu mai suport si cobor la masina. Doru e acolo. Nici el n-a mai putut. In buzunarul de la piept, simt, parca arzandu-ma, carnetul de navigatie. Albastru, ca cerul de albastru !

Aprind luminile. Drumul e ravasit de izvorul puternic ce se revarsa din faruri. Fixam centurile de siguranta. La drum ! La drum spre dragostea noastra, Delta Dunarii !

14. Spre canalul Papadia

N-am gasit locuri de dormit nici la hotelul “Delta”, nici la “Egreta”. Nu prea ne deranjeaza. Dimpotriva. Pana la miezul noptii, batem digul Dunarii in lung, cautand locuri bune pentru lansat caiacul. Exista niste trepte sapate in dig, care ajung pana la apa. De jur-imprejur, cat vezi cu ochii, numai vapoare, de toate felurile si de toate marimile. Legate, prin parame solide, de dig, isi leagana, in valuri molcome, echipajele adormite.

In mijlocul fluviului, la intervale regulate, se aprinde o luminita firava. Este o geamandura care indica adancimea bratului. Dunarea e ca oglinda. Faptul e linistitor, deoarece vom putea lansa caiacul la apa fara probleme. De unde sa banuim ca, o data cu ivirea zorilor, incepe sa se trezeasca intregul furnicar producator de valuri periculoase. Este cazul sa ne odihnim, totusi, cat de cat. Cu greu, ne desprindem de dig pentru a intra in masina plina de pachete si pachetele. Incercam sa inchidem ochii, dar… apar dracusorii de tantari. Se pare ca tin neaparat sa ne spuna: “Bun venit la poarta Deltei !”. Suntem pregatiti sufleteste, asa ca… noapte buna !

Dupa trei ore, hopa in picioare, gata de activitate. Descarcam, la cheu, caiacul si restul de echipament, dar uitam in masina petrolul pentru lampa de vant si cele doua camere auto, necesare la asigurarea flotabilitatii, in cazul unei rasturnari. Abia mai tarziu ne vom da seama. Graba, bat-o vina ! In timp ce duc masina la casa unui prieten, Doru despacheteaza caiacul. Nu este lucru usor sa montezi un caiac, pe caldura, mai ales cand esti asistat de fel de fel de chibiti. N-avem ce face. Incercam sa nu-i luam in seama. Punem caiacul intre doua vapoare, acceptabile ca dimensiuni si incercam sa bagam in el echipamentul; un munte intreg ! Alimente pentru un regiment, canistre de plastic, cinci paini proaspete, sticle si borcane, fara a mai vorbi de cele stiute dinainte. Privim, consternati, incercand, totodata, sa tinem barcuta de panza cat mai departe de treptele betonate, care ameninta, o data cu fiecare val, sa rupa gingasul invelis, ca de ou. Daca mai adaug ca valurile puternice de la acel du-te-vino al vapoarelor nu ne slabesc nici o clipa si ca personajele care ne chibiteaza pariaza, intre ele, cate minute vom pluti, daca ne desprindem de mal, prin absurd, tabloul este complet. Singurul lucru demn, care ne ramane de facut, este sa bagam de-a valma totul, transpirand totodata abundent, apoi unul dintre noi sa plece cu caiacul pana ce gaseste un loc linistit, in timp ce coechipierul sa ia in sparte rucsacul plin, ramas fara loc, si o padela, dupa care, tipa-tipa, pe mal. Ma strecor, cu greu, pe locul din pupa, avand grija sa tin cu o mana padela, iar cu cealalta marginea digului. Mi-ar mai trebui inca una ca sa tin enorma sacosa care se balangane in cocpit. Dar ce sa fac ?

Pe mal, creste cota la pariuri. Viitorul nu prea e roz, mai ales cu valurile astea. Gata ! Prima padela brazdeaza apa. In fata am un cablu care se ridica, doar la cativa zeci de centimetri de apa. Ma aplec si trec. Aud voci pe mal:

– A trecut ! Ai vazut ? A trecut, totusi !

Curentul e din ce in ce mai puternic si parca total aiurea. Ma invarte in loc, ma impinge inainte, ma suge in fel si chip. Sunt purtat spre o stanca. Alaturi, cam la 2-3 metri, se afla o geamandura mare, din metal. Trebuie sa trec printre ele, ca sa nu ma “botesc” de un slep dat cu catran. Curentul puternic pune caiacul travers pe stanca. Aud, in mine, zgomot de sfaramaturi lemnoase, paraitul si sfasiatul disperant al panzei. Zbarnaie padela proptita, cu ultimul efort, in apa. Mai am, doar, cativa centimetri pana la stanca. Ar fi absurd sa se termine astfel ! Ma gandesc ca va trebui sa las totul sa se duca, iar eu sa inot spre mal. Dar aparatele foto ? Dar banii si actele ? Mic e omul pus in fata unei situatii limita. Ce mai conteaza restul pe langa viata ? Am reusit ! La milimetru, am trecut cu pupa de geamandura. Un val puternic, lateral, se izbeste in bordul stang.

Dupa ce depasesc cateva vapoare-remorcher, gasesc in dreapta un canal ce pare sa se verse intr-o mica laguna. Vaslesc la mal, apoi cobor si ancorez caiacul, in asteptarea lui Doru. “Skipper” si-a trecut proba pe apa cu “foarte bine”. Privesc interiorul; nici un strop de apa. Acum merge o tigara. O infing in tigaretul din lemn de cires si trag cu sete. Inceputul nu e rau… Apare Doru. A vazut plecarea din port si a fost singurul care a stiut ca nu se va intampla nimic rau. Ii multumesc, in gand, in timp ce aranjam, intr-o noua formula, echipamentul care trece, destul de bine, de 100 de kilograme. Cortul il asezam in pupa, impreuna cu alte maruntisuri. Sacosa cu conserve si alte alimente, la picioarele mele. In prova bagam hainele, sacii de dormit, labele de inot, vasele si securea. Lampa de vant si ceaunul le legam de sparge-val. Doru are la picioare trei pungi de plastic cu nu mai stim ce, dar nici nu mai stam sa vedem…

Planuim iesirea in fluviu. Regula numarul unu: ochii, cat cepele, la vapoare, sau tot ce e cu motor si face valuri. Plecam. Penele padelelor se infing, ritmic, in apa. Caiacul spinteca valurile. Depasim doua cargouri mari, care stau la ancora. In dreapta, slepuri la cablu se intind, unul dupa altul, pe o lungime de cateva zeci de metri. Valurile, trimise de vapoare, se izbesc de coca lor metalica, aruncandu-se inapoi, asupra noastra.
Taiem ? il intreb pe Doru.
Taiem ! suna raaspunsul promt.

Sunt, tot timpul, cu ochii pe el, dintr-un motiv demn de luat in seama. Incepem traversarea fluviului, pentru a ajunge pe malul stang. In amonte si in aval, nu se zaresc vapoare. Asta e bine ! Mai scade tensiunea. Dunarea ni se pare nemaipomenit de lata, de aici, de la bordul micii coji de panza. “Skipper” taie valurile voiniceste. S-a spulberat teama, iar increderea pune stapanire pe sufletele celor din cocpit. Acum nu mai conteaza ca Doru nu stie sa inoate. Malul stang se apropie. Frana, cu padela pe dreapta, dupa care ne continuam drumul. Depasim cabana Ilgani, care, sclipind de curatenie, isi asteapta pescarii spre gazduire. In aval, trunchiuri de copaci zac innamolite, epuizate de drumul lung pe care l-au facut, aduse, probabil, de vreo viitura. Pentru ca bratul Sulina e mai ingust, ni se pare mai sigur si mai linistit. Relaxare totala. Padelele se sprijina pe marginile cocpitului. Curentul ne duce spre Ilganii de Sus. Vapor la orizont ! Chestia cu orizontul e destul de relativa, caci nava a iesit de dupa un cot. Punem mana pe padele si ne indepartam de mal, caci aici valul devine periculos cand se sparge. Vaporul se apropie. Asezam caiacul perpendicular pe valuri. Am mai stabilit o regula: cand o nava vine din aval, orientam caiacul cu prova, oblic, spre larg, primind astfel valurile; cand nava vine din amonte, orientarea se face cu prova spre mal, primind valurile din pupa. In acest fel,nu riscam ca ele sa ne surprinda travers, situatie nu tocmai de invidiat, pe o barcuta lata, doar, de 0,85 de metri.

Iata si Ilganii. Casute mici, proaspat vopsite cu var, cu acoperisuri de stuf, se insiruie ca la parada. Nu mai vaslim. Dusi de curent, le trecem in revista. Femei si barbati se opresc din treaba, discutand, intre ei, despre ciudata noastra aparitie. Copii sprinteni si jucausi alearga de-a lungul malului, paralel cu noi. Ne striga ceva, dar nu intelegem mare lucru. Pe dreapta bratului, se vede satul Partizani. Curand il depasim si iata canalul Papadia. Pentru siguranta, cerem confirmarea unui pescar intalnit.
Vedeti o casa daramata ? Ocoliti-o si la salcii dati de canal.

Dam de canal, cu toata placerea, dar si cu spaima de rigoare, caci apele ne iau, pur si simplu, pe sus, fragila ambarcatie. Dunarea navaleste, spumoasa si furioasa, in canal. Abia reusim sa pastram o directie, destul de relativa, vaslind cu toata puterea. Vom constata acest lucru, la toate intretaierile canalelor, sau la varsarea lor in lacuri. Si daca mai ai ”norocul” sa mai bata si un vant bunicel, din fata sau usor lateral, “tacamul” e complet. In curand apele se mai domolesc, lasandu-ne sa ne tragem rasuflarea. Ne cam dor mainile. Normal, doar e prima zi. Pe canalul Papadia, curentul e destul de puternic, asa ca ne lasam dusi la vale, pe gratis. Malurile sunt umbros racorite de salcii. Cred ca ne putem permite cate o fotografie. Si astfel, in timp ce padelele se odihnesc, aparatele tacane. Am inchis in ele cateva minuni ale naturii. Canalul Papadia se bifurca. In dreapta, sta, la ancora, un vaporas. O luam la stanga. Pe puntea navei, marinarii ne arata cu mana, discutand si zambind. In fata, palcuri de salcii ne ademenesc, care mai de care, la popas. A venit timpul sa ne fixam tabara. Dar oare poti sa te hotarasti ? Salciile raman in urma, facand loc altor salcii, la fel de imbietoare. In stanga trebuie sa fie niste gheoluri, caci o multime de pasaret zboara deasupra trestiilor si salciilor. Apa, salcii, trestii, pasari…

Caiacul se strecoara prin canal. Trestiile par un desis de nepatruns. Maini imaginare cuprind, in ascunzisul lor, ceasul timpului. Il opresc. Il dau inapoi cu ani, zeci de ani, sute… Privim, doar, gratioasele egrete. Curentul ne-a impins spre o limba de pamant, buna de acostat si, bineanteles, umbrita de salcii. De ce nu ? Cizmele in picioare si primul pas pe pamant… Pe care pamant, caci abia imi mai vad genunchiul ? Mal ! Bun si asta, mai ales ca nu zgaraie caiacul. Facem eforturi disperate ca sa ne scoatem cate un picior, in timp ce celalalt se afunda mai tare. De retinut lectia cu acostarea. Pe masura ce inaintam, terenul devine solid. Tot balacind prin namol, in stilul “smuls”, caram o jumatate din echipament, intre salcii. Unde punem cortul ? Ne-am hotarat: in luminis. Ma duc sa-l vad, dar tocmai in acea clipa aud strigatul lui Doru:
Caiacul !

Ma uit la caiac. Nu mai este ! E dus de curent, fara aprobarea noastra. Imi scot cizmele si pantalonii. De tricou, nu mai am timp, caci distanta se mareste vazand cu ochii. Contact dur cu apa. E grozav de rece ! Iata o baie care nu era prevazuta in program. Ajung fugarul, il apuc de copastie si… la mal. Asa am ajuns sa mai fixam o regula: o data ajunsi la mal, caiacul se leaga solid de prova si pupa, cu cele doua franghii prevazute, de fapt, in acest scop, de ceva sigur, de preferinta copac.

Cativa stropi, picati direct din inaltul cerului, ne vestesc ca este posibila o ploaie. Cu viteza maxima, actionam asupra cortului, care isi castiga forma reala, bine ancorat, ca pentru furtuna. Vine si asta, in clipa in care am terminat cu ingramaditul lucrurilor sensibile la umezeala.

“Mii de tunete si trasnete” nu este doar un tic verbal, demn de un adevarat lup de mare, cu barba si pipa. Un vacarm se napusteste asupra noastra. Oare unde e respectul pentru linistea Deltei ? Avem impresia ca trasnetele cad alaturi. Bubuitul asurzitor se prabuseste, pur si simplu in noi, despicandu-ne. Urlam unul la altul, ca sa ne putem intelege, in timp ce suvoaie de apa se rostogolesc pe cele doua pante ale cortului. Brusc, tunetele se indeparteaza. Se aud din ce in ce mai rar si mai slab. Ploaia s-a oprit. Soarele e pe cer. Daca n-as sti cat am vaslit, as crede ca suntem la munte.

Repede, la sapat rame ! In cateva minute, recolta substantiala ne permite sa aruncam lansetele, ale caror varfuri nu le scapam din priviri. Atunci nu stiam ca vom manca din proviziile aduse de acasa. Am perseverat, schimband locul, caci nu se poate… dupa ploaie ar trebui sa traga… Ti-ai gasit. Pestele o stie pe-a lui… Renuntam si strangem sculele. Foamea ne impinge la tradare. Vom desface o conserva cu carne si vom fierbe un “Supco”.

Focul inca mai palpaie. Jarul imprastie caldura. Sticla cu vodca trece, din cand in cand, de la unul la altul. Tigarile, infipte in lemnul de cires, isi deapana fuiorul alb, in intuneric. Nu vorbim. Fiecare e cu gandurile lui. Noaptea s-a lasat de mult. Prima zi se apropie de sfarsit. Stingem focul cu apa, apoi intram in cort. Maine, spre Maliuc. Ne bagam in sacii de dormit. Noapte buna, Delta !

Cand eram mic, imi era frica de intuneric. Daca tata ma trimetea in alta camera, cu vreo treaba, ma faceam ca nu aud. Dupa ce repeta, mai apasat, plecam, cu inima cat un purice. La dus, mai era cum mai era, dar la intors era nenorocire. Puteam jura ca, in spatele meu, tot timpul, se afla o mana uriasa, mai neagra decat intunericul, gata sa ma inhate de guler si sa ma ridice in aer. Pe la zece ani m-am hotarat sa-mi inving teama, de care imi era rusine. Am intrat singur intr-un brci lung si intunecos, fara vreo lumina. Am reusit ! Am uitat mana aceea mare, care se numea frica…

Doru doarme adanc. Eu nu pot. Linistea e intrerupta, din cand in cand, de un fel de vaiete si strigate speriate. Cred ca vin din spatele stufului. Suntem atat de singuri…

Ma gandesc la un cort mic, albastru cu oranj, pierdut in mijlocul Deltei. Deasupra cortului simt o mana mare, mai neagra decat intunericul, ce sta cu degetele raschirate, gata sa-l inhate si sa-l ridice in aer…


15. Ziua cea mai lunga

Cucu… cucu… Pauza si apoi se repeta… De cateva minute il tot ascult cum isi striga numele. Soarele e deja pe cer. Oare cat poate fi ceasul ? Doru s-a sculat inaintea mea, asa ca il gasesc ghemuit langa spirtiera. A aprins-o si acum vrajeste cafeaua si face baiatul asta niste cafele… O singura observatie: le cam da in foc. Recunoscandu-si defectul, pune intotdeauna de trei, asa ca doua ies sigur ! Somnoros inca, imi beau cafeaua. Urmeaza ridicarea taberei si dupa 30-40 de minute suntem, din nou, pe apa.

Atingerea metalului rece, al padelei, ma infioara. Curentul ne ajuta sa inaintam destul de repede. Salcii, multe salcii pe Papadia ! In fata noastra, la distanta, se vede capul unui fundac. Bineanteles, in momentul in care distanta se micsoreaza, se face nevazut, sub apa. Numai cercurile concentrice ramase il dau de gol. Nu vaslim. Ar trebui sa apara, dar ti-ai gasit ! “Individul” e un bun scufundator. Il vedem departe, in siajul caiacului. La mal, printre trestii, irisi minunati ne incanta privirea. Florile lor galbene pun accent de culoare perdelei de verdeata, pe care se profileaza. S-a facut cald. Ne scoatem tricourile, dar pastram palariile de soare si ochelarii, pentru a ne proteja de razele arzatoare. Din cand in cand, bagam paharul in apa racoroasa si transparenta a canalului si bem pe saturate. Cred ca ar fi fost cazul sa facem putina ordine la bord, dar dorinta de a pluti ne-a depasit, inca o data vointa. Pe unde o fi busola aia ?

Fiecare are in fata, sprijinita de bagaje, cate o harta. Pe unde o luam ? Fiecare are cate o idee, sustinuta, evident, de mii de argumente. In timp ce parerile se succed cu repeziciune, iata ca, pe malul din stanga, apare o asezare. N-as putea spune cam ce este, caci o multime de barne se sprijina, unele peste altele, intr-o constructie ciudata. Alaturi, e o casuta alba, acoperita cu vesnicul stuf. La mal, bine legate, stau doua lotci mari. Scoatem strigate de razboi si cand suntem sfarsiti iata ca apare stapanul locurilor; un barbat bine legat, cam de 45-50 de ani, deloc mirat de aparitia noastra. Ne explica pe unde s-o luam spre Maliuc. Intelegem cum ne pica mai bine si pornim la drum.

Stuf. Tot malul e marginit de stuf. Salciile umbroase au disparut. Canalul se bifurca. La dreapta ! Curentul s-a mai domolit. Padelele se sprijina pe rama cocpitului.

– Uite-l, Dorule !

Alt fundac. Pana ne balbaim dupa aparatele de fotografiat, introduse si legate in pungi de plastic, ia-l de unde nu-i ! Incep sa se arate pasarile. Marim ritmul vaslitului. Apa clipoceste, scurgandu-se de-a lungul bordurilor, racorindu-ne talpile prin panza subtire a caiacului. Curios, inaintam destul de greu. Asta inseamna ca suntem contra curentului. Si pozitia noastra fata de soare a alta decat ar trebui sa fie.

– Unde, naiba, o fi busola ?

Nici un raspuns. A inceput sa ne doara bratele. Indreptam caiacul spre mal. Aici curentul e mai slab. Nu se zareste nici o lotca, nici un suflet de om. O egreta taie, in zbor, canalul. Alba, ca o zana, cu ciuful din fire subtiri, scanteietoare, cu alte fire rasfirate in coada, care par ca raman in urma ei, pluteste intr-un zbor gratios. Ea stie unde merge…

Se aude un motor. Suntem destul de aproape de un cot al canalului. Apare o nava rapida, care transporta turisti. Vazandu-ne, incetineste. Turistii ne fotografiaza, ne filmeaza, ne fac semne cu mana. Scoatem niste zambete de Hollywood, gen Fonda, lasandu-ne admirati din bordul stang. Nu stiu ce ne vine sa mai privim si in fata, amandoi o data, ca la comanda. Valul “mort” este la doi metri.Urias ! Prova pe val, din doua padele. Am un singur gand: sa nu-mi pierd coechipierul. Intind o mana spre el, iar cealalta o inclestez pe padela. Mama, ce ne-a plesnit ! Un icnet scurt, din partea caiacului. Valul care, realmente, ne-a acoperit, apa ce s-a izbit de piepturi si fete, pulverizandu-se, haosul vajaitului produs, scartaitul scheletului, intunericul, care ne-a acoperit ochii, raceala, ca de gheata, a apei, totul… totul a durat doar cateva secunde. Nu stiu cate… Apoi liniste. Nici n-a fost timp sa ne fie frica. Apa ne curge, siroaie, din par si din barbi. Ne intoarcem privirile spre turistii care au inghetat, cu aparatele in maini. Pacat ! Trebuia filmata scena. Urlam, cat ne tine gura, ridicand padelele in maini. Cu fetele latite, a zambet, ne striga si ei ceva, pe limba lor, apoi vaporasul, care intre timp oprise, o ia din loc. Ei pleaca, iar noi ramanem cu picioarele in apa, caci in caiac sunt peste douazeci de litri.
O scoatem ?
Ce s-o mai scoatem. O ducem la Maliuc.

De fapt, nici n-am avea cu ce s-o scoatem, caci habar n-am unde e buretele cel mare. Hotarat lucru, trebuie o “mana de fier” la bord, pe care nici unul dintre noi, se pare, nu o are.

Vaslim, din nou, contra curentului, inca vreo cativa kilometri. Tare e meandrat canalul asta. Ar fi trebuit sa ajungem la Maliuc. In dreapta, depasim o salcie lovita de trasnet. E neagra, carbonizata si deosebit de trista. Fara sa vrem, ne amintim de tunetele de ieri. Vaslim, din ce in ce mai greu, impotriva curentului. Departe, apare un ghem alb, care, pe masura ce inaintam, isi clarifica conturul, amintind de un vapor. Prinzand curaj, marim ritmul vaslitului. Este, intr-adevar, pupa unui vapor si speram ca va avea cine sa ne spuna cat mai e pana la Maliuc. Probabil, un kilometru sau doi.
Dar asta e vaporul pe care l-am intalnit ieri, la intrarea in canalul Papadia !
Nu cred, nu poate fi asta.

Iata si o lotca. A aparut de dupa stuf. O femeie, a carei varsta e foarte greu de ghicit, daca nu imposibil, o impinge cu gheonderul.
Buna ziua ! Mai este mult pana la Maliuc ?

Raspunsul are darul de a ne insuruba, definitiv, in caiac. Ne nauceste, pur si simplu. Maliucul este in sensul invers inaintarii noastre, dar, in schimb, nu mai e mult pana la Partizani. Intr-adevar, era vaporul vazut ieri… Facand un ocol mare, ne-am reantors la intrarea in canalul Papadia. Halal navigatori ! Ne-am invartit in cerc.

Femeia ne-a vazut fetele alungite, asa ca incearca sa ne imbuneze cu un sfat: sa urcam, pe canal, pana la Partizani, iar, de acolo, fluviul ne va duce direct la Maliuc. Ti-ai gasit ! “Catarii” pun mana pe padele si intorc caiacul. Multumim femeii, insa noi vrem sa navigam pe canale. Curentul ne mai usureaza sufletele si respiratia, luandu-si sarcina sa ne duca in aval. Trecem, din nou, pe linga salcia trasnita si… tot mai departe… De data asta, nu mai gresim si, la prima intersectie de canale o luam la dreapta. Covorul, din frunzele nuferilor, ne face sa uitam de necaz. Ne este mila sa-i lovim cu caiacul sau padela, asa ca ii ocolim. Apare o noua bifurcatie. Ei, taticu’, pe unde o luam ?! In dreapta, canalul e plin cu cioate, ce-si scot, afara din apa, nasurile amenintatoare. Fiind un pericol pentru caiac, facem la stanga. Din ce in ce mai ingust, canalul se transforma intr-o garla, care abia mai tarziu incepe sa se largeasca. Uf ! Bine ca am scapat de stransoare. Ne cam dor bratele, ne este cam foame, ne-am intinde oasele si asa mai departe… Bem cate un pahar cu apa din canal, sa mai prindem forte. Deodata, incremenim. In dreapta, se ridica o padure adanca de salcii. Mari, cu trunchiuri groase, se reflecta in apa limpede si linistita. Toata padurea e inundata, iar semnele de pe trunchiuri ne arata ca nivelul apei a fost cu mult mai mare. Salciile ne racoresc privirea. Tac, tac ! Aparatele de fotografiat fura minunea peisajului. Abia ne-am revenit din uimire. Ciulim urechile. Tuc-tucul unui motor se aude din spate. Dupa cum face, e un motor pe motorina si pare destul de mare, asa ca ne retragem strategic. In sfarsit, apare, colorat in albastru si alb. Pe puntea remorcherului stau doua fete si doi baieti. Ne depasesc si, dupa cateva zeci de metri, trag la mal.
Mai este mult pana la Maliuc ?
Cam cinci kilometri.

Bodoganim. Daca kilometrii sunt tot atat de lungi ca cei de dimineata… Baietii ne spun ca putem ramane aici, daca vrem. Dupa micul ponton este un camping. Doru ma priveste uimit.
Camping ? Asta-i buna ! Noi suntem robinsoni, nu ?!

Vaslim, deci, spre Maliucul visurilor noastre. Vom ajunge vreodata ? Canalul este nemaipomenit de frumos. Trecem printr-un tunel de salcii, care ne coplesesc. Cateva rate, vopsite de natura cu rosu, verde, maro si alb, flecaresc intr-o baltita, formata la marginea canalului. Vaslim, vaslim de ne sar capacele ! Mainile ne sunt amortite, noi tepeni si lesinati de foame. In rest, ne simtim bine…

Din nou, platouri verzi, plutitoare, iar intre ele firavele flori galbene de nuferi. Alunecam prin gradina naturii, departe de zgomotele civilizatiei. Salciile se raresc, facand loc stufului. Iata si malul. Sta ridicat, la un metru, deasupra apei. Pe mal, o casuta alba, o turma de oi si doi caini ce dorm. Depasind casa, intram intr-o vegetatie, ce pare luxurianta. Salcii impletite, in fel si chip, crengi verzi, iesind din apa, imbracate, la randul lor, de plante agatatoare, trestii, plaur plutitor si irisi.

Brusc, o data cu inchiderea canalului, ni se inchide si perspectiva de a mai vedea Maliucul. Asta mai lipsea ! Ne invartim, ca zanaticii, cautand o bresa prin perdeaua de plante care a cuprins apele. O impletitura deasa de tulpini, care se ridica pana la un metru, ne bareaza drumul. Aceasta imensa incalceala, sustine o multime de flori galbene. Negasind o trecere, incepem prin a ne croi drum, fortand barajul verde. Zgomotul produs, de frecarea panzei cu plantele, are efectul de a ne ingheta sangele. Insistam, in prostie, pana ce ne blocam definitiv. Nici inainte, nici inapoi. Incercam lateral, unde zarim, printre plante, un ochi de apa. Reusim, cu greu, tragandu-ne cu mainile de tulpinile verzi. In disperarea noastra, luptam pentru fiecare centimetru care ne apropie de mal. O data ajunsi, legam caiacul, cu cele doua franghii, de salcii. O luam pe jos, dezumflati, ca doua dirijabile fara gaz, spre casuta cu oi si caini adormiti. Ne intampina o fetita de opt ani. Dulce si zambitoare, ne arata pe unde se ascunde canalul cel de negasit, apoi ne intinde cate o cana cu apa. Ne intoarcem la caiac. In timp ce Doru isi scoate cizmele, pentru a-si ocupa locul, mai gasesc puterea sa fotografiez momentul. Suntem, din nou pe canal si vaslim. Fara a cobora din caiac, desfacem o conserva si, dupa ce gasim, cu greu, o paine, mancam cu pofta. In cinci minute am terminat. Doar cutia goala, vorbeste de foamea noastra. Incepem, iar, lupta cu curentul. Padelele nu mai sunt din alama, ci din plumb. Nimeni nu scoate un cuvant. O casa alba, un gard de nuiele vopsite in alb, cateva capite, toate raman in urma. Ii spun lui Doro ca recunosc Dunarea Veche, pe unde am facut, cu ani in urma, o plimbare cu lotca. Deci nu mai e mult. Padelele se misca din ce in ce mai greu. Abia inaintam, iar daca ne oprim din vaslit, curentul ne duce cu el, pierzand, astfel, metri pretiosi. Fac greseala sa recunosc alte locuri, spunand-o cu glas tare.
Sefule, nu te mai da patrat. Nu vezi ca tot n-am ajuns ?!

Meditez. Daca imi spune “sefule”, e grav.

Pe mal o “ea” si un “el” se plimba tacticosi. Si asa, tacticosi, merg mai repede decat noi. Iata si primele case din Maliuc. Pe mal, stau insirati o multime de stupi, iar in jurul lor roiesc cateva companii de albine. Poftim de acosteaza, daca iti da mana ! Coboram spre fluviu, printre slepuri si remorchere. Intram intre ele. Frecarea caiacului cu malul albiei ne vesteste ca am ajuns. Cizmele in picioare si debarcarea ! Dupa doi pasi, Doru pare sa devina mai mic, caci se tot duce in mal, aproape pana la brau. Era o gaura. Destept cum sunt, o ocolesc si cad in alta. Acum aratam ca doua tricouri nestoarse si puse la uscat. Vaslim de la ora 8, iar acum ceasul arata 16,25. Am hotarat ! Eu pazesc caiacul, iar Doru se duce in oras ca sa dea telegrame la sotii.In lipsa lui, inspectez malul si remorcherele. S-a intors repede si cu toate treburile rezolvate. Bratele ii sunt pline de pachete: o paine mare {mai aveam patru}, trei kilograme de faina de porumb, biscuiti, petrol pentru felinar si… mama, mama, doua sticle cu bere !

Il intreb ce a scris in telegrame.

– Intr-a ta am scris: “Am ajuns, cu bine, la Maliuc. Plecam spre Fortuna.” Intr-a mea: “Suntem, inca, vii”.

A lui mi se pare cam sinistra.

Din nou pe apa. Ajutati de curent, o luam spre nord, pe canalul ce duce la Fortuna. Ca din senin, se starnesc valuri. O placere ! Ne bataie in toate directiile si, colac peste pupaza, curentul devine deosebit de puternic. Incepem sa avem in perspectiva un loc pentru instalarea taberei. De o parte si de alta a canalului, cat vezi cu ochii, numai salcii. Tragem la mal. Urme de copite, ne fac sa o luam, repede, din loc. Salciile defileaza in continuare, iar in spatele lor se zareste, din cand in cand, perdeaua de stuf. Unde sa acostezi ? Unde sa-ti pui cortul ? Intr-un tarziu, zarim o limba de pamant acoperita cu un covor de iarba. Se insereaza. Ora 21. Scoatem echipamentul. Alimentele, chibriturile si tabletele de spirt sunt uscate. La fel si aparatele foto, trusa medicala, actele si sacii de dormit. In rest, totul e ud. Ridicam cortul, scoatem apa din caiac si-l asezam cu fundul in sus, ca sa se usuce. Doru aprinde focul. Ingramadim in jurul lui tot ce este ud. Fuioare de aburi se ridica spre cer, dar de uscat, abia maine, sub caldura soarelui, se vor usca. Agatat de un lemn, pe doua cracane, ceaunul cel negru isi bolboroseste continutul de “Supco”, cu apa de Dunare. Nici urma de coada de peste. Si cum nu avem peste, mai deschidem o conserva. Tai felii groase de carne si le prajesc in tigaie. Mestecam, in linistea noptii care ne-a cuprins. Focul moare. Taciunii licaresc in intuneric. Doru toarna petrol in felinar si il aprinde. Un licurici in plus… Degeaba ! Intunericul e de smoala. In spatele nostru, din perdeaua de stuf, se aud zgomote si vaiete, acele vaiete disperante, care se amplifica in noapte. Cand iti iei ochii de la jar si te uiti in spate, ti se pare ca nu e nimic, dar cand te intorci, ai impresia ca milioane de ochi te pandesc cercetator. Mai bine nu te uiti si nu te mai gandesti.

Saltelele pneumatice sunt inutilizabile de ude ce sunt, asa ca asezam, in cortul la fel de ud, sacii de dormit. Ca sa nu dezmint distratul din mine, am grija sa rastorn sticla cu bere pe sacul meu. Inainte de culcare, introduc harponul in arbaleta, armez si trag piedica. Doru isi pune, sub sac, securea, iar cutitul de vanatoare si lanterna intre noi. Suntem inarmati pana in dinti. E cazul, caci am vazut in spatele cortului urme de porc si, cum nu sunt specialist, nu stiu daca porcul e domestic, au ba.

Se apropie miezul noptii. La atingerea pielii cu sacul ud, ma trec fiori. Apa, apa si iar apa. Cu siguranta ca ma voi visa in caiac, in drum spre Maliuc. Lunga a mai fost ziua asta ! Tare lunga…

Starcul maiestuos s-a inaltat in bezna. Bezna adanca e formata din milioane de furnici, care se misca in toate directiile, cu viteza. Din departare, apare un cap mic de copil. Un baietel blond, cu plete de aur, cu ochii mari si verzi. Vantul ii imprastie pletele printre furnici. Portretul se mareste, iar din bezna furnicilor apare o manuta. Timida si gingasa se intinde sa cuprinda starcul. Recunosc portretul; baiatul meu vrea sa mangaie starcul…

Gura imi este uscata. Caut, pe bajbaite, bidonul cu apa. Inghit cu nesat, apoi ma infasor in sac. Corpul imi este amortit…

Unde e starcul ? Unde e bezna ? Unde e Edi ?

16. O zi de odihna

M-am trezit bombanind. Ce-i cu caldura asta ? Alaturi nu-i nimeni. Afara, liniste. Trag fermoarul cortului, cu ochii lipiti de somn. Soarele, mare, sus pe cer, rade de mine. Trebuie sa fie destul de tarziu, asa ca imbrac tricoul in graba. Doru iar mi-a luat-o inainte si sigur ca vrajeste cafeaua. Intr-adevar, e de mult pe baricade. A scos, deja, invelisul exterior al cortului, intinzandu-l pe iarba, a imprastiat tot ce era ud. Acum totul este uscat, iar el incearca sa convinga o rama cu capul patrat sa intre in carligul lansetei.

– Bine, dumnu’, si cafeaua ?

– Azi o faci tu. Eu pescuiesc.

Cam are dreptate. De doua zile, tot el o face. Ma apuc sa strang vreascuri. Zac cate vrei, in jurul taberei. Pun apa la fiert, in paralel lucrand la spirtiera pe care sta cafeaua. Stiind ca n-o dau in foc, am pus doar de doua. Bratele ma dor cumplit si imi trebuie un efort deosebit de mare pentru a ridica o biata canistra cu apa. Doru se simte in aceeasi forma… Ziua de ieri ne-a dat gata.

– Las-o in suport si hai la cafea. Daca e peste, se prinde el.

Asezati turceste, ne sorbim bautura neagra si amara. Soarele arde, Dunarea curge, iar noi suntem “la pamant”. Duminica fiind, o vom serba prin pescuit. Pe canal trece o lotca cu motor, avand, la remorca, o alta lotca plina cu baloturi de stuf. La bord, cei doi pescari ne fac, prieteneste, semne cu mana. Le raspundem, in timp ce lotcile se scurg, o data cu suvoiul, spre lacul Fortuna. Aici, curentul fiind destul de puternic, banuiesc ca nu departe, in aval, se afla si lacul. Imi montez sculele, pentru a nu fi mai prejos. Ah, pescarii ! Lansez, dupa care imi infing tigara in lemnul de cires. Ce are deosebit duminica asta, fata de celelalte din viata ? Totul !

Dinspre lac, zgomot de motor se apropie cu viteza. Dar nu destul de repede, pentru a ma prinde fara aparatul de fotografiat in maini. “Acvila” tasneste pe aripile-i portante, pulverizand apa ce revine in albie, dupa ce salupa e hat departe. Tac ! Am inchis-o si pe ea in cutie.
Nimic, Doru !
Nimic, nimic si la mine !

Incercam cu toate retetele culinare pe care ni le poate oferi bufetul rece, pregatit pentru receptia marii familii a pestilor. Degeaba ! Ce-or fi mancand indivizii ? Si totusi, la mal bate pestele mic. Cerculetele de pe suprafata indica indiscret locul lor. La mal, sub salcii, cerculetele ne arata ca pestii… Ba nu ! Sa ma trasneasca…

– Doru, plang salciile !

El spune ca e normal, deoarece oricine ar face asta, daca ne-ar vedea de cand stam cu batul in balta, fara sa fi prins macar o “fata”. Ii arat ca, totusi, e adevarat. Cad stropi mici, de sus, pe oglinda apelor. Dar de unde ? Descoperim relativ repede. Pe crengi, la o multime de ramificatii, sunt un fel de protuberante albe, cu o structura de burete spongios. Din ele picura, din timp in timp… lacrimi. Deci, nu se spune ca salcia plange doar pentru ca are crengile aplecate spre apa. Prin aceste protuberante spongioase se elimina apa. De unde apa, pe soarele asta arzator ? De jos, caci salcia are trunchiul scufundat, cam cincizeci de centimetri, in apa canalului.

Am uitat de lansete. Admiram, vrajiti, stropii ce cad din “ochii” salciilor. Intr-un tarziu, ne intoarcem la unditele noastre. Nu s-a prins nimic. Atata paguba ! Arunc plumbul, cat mai departe, apoi ma asez pe malul lutos. Deci salciile plang…

Muget de sirena venit din amonte. Dupa catva timp isi face aparitia un vas cu turisti. Strigate, batiste fluturate, aparate de filmat si fotografiat in exercitiul functiounii. Tacanim si noi, cu ale noastre. Turistii comenteaza, aratand spre un obiect. Intorc capul. Obiectul aratat e caiacul, rasturnat pe mal pentru a se usca. Nimic nu le scapa…

Vasul se pierde dupa un cot, spre Fortuna. Vai de ei ! Imbracati, pe puntea arzatoare. Ma uit la “fracurile” noastre: un slip si o pereche de cizme de cauciuc.
Ce facem cu atata peste ? intreaba Doru.
Il lasam in apa si deschidem o conserva. Ai o idee mai buna ?

Are, caci vad ca se scoala si umbla in rucsac.
Ce zici de asta ?

Ei, nu, ca mor ! Pastrama ! Pastrama de porc ! Asta da, duminica ! Incingem focul, punem supa la fiert, taiem pastrama in felii subtiri {inca nu ne-am abrutizat}, curatam usturoi si intindem masa. Trebuie udata, asa ca un “cartalau” este binevenit. Masa copioasa, cu tot dichisul posibil aici, dupa care o tigara si siesta. Nu ne mai uitam la lansete. Am “chiora” degeaba. Intr-un tarziu, Doru se ridica si pleaca. Pasii lui se pierd in iarba inalta. Imi adun gandurile, ca pe nori si incep ploaia de visuri, in linistea ce domneste. Sa fie adevarat ? Sa fiu, cu adevarat, aici ? Sa fie caiacul de alaturi, cel care ne-a adus, pe care l-am facut singur, cu mainile mele ? Plonjez in nemarginirea propriului meu vis si inot in ispravi deosebite, pe care le voi trai in viitor, in cocpitul mic si intim. Imfrunt valuri uriase, parcurg locuri de basm, intalnesc tot felul de minuni. Dar oare valurile pe care le-am calcat, cu doua zile in urma, nu erau uriase ? Oare valul de ieri, care ne-a acoperit, nu era mare ? Locurile strabatute nu erau de basm ? Pai… asta-i visul ! Asta-i realitatea !

Se aud pasi tarsaiti prin iarba. Doru sta in fata mea, alb ca varul. Lasa, ca n-a fost niciodata altceva decat o fata palida, ca si mine. Asa-s blonzii astia ! De data asta insa… Sar in picioare:
Ce s-a intamplat ?

Acolo, unde s-a dus, a dat peste un sarpe. Are oroare de serpi. Dar cine nu are ? Nu stiu ce au facut ei, de-a lungul istoriei, de s-au facut asa de “iubiti”. Incerc sa-l linistesc, deoarece cunosc destul de bine serpii de pe aici si stiu ca cei de apa nu sunt periculosi. Fug, cum te vad sau te simt. Doru, insa, imi descrie acest sarpe ca fiind cu totul diferit de cei de apa. Desenul de pe spate si mai cu seama cel de pe cap, ma face sa inlemnesc, mai ales dupa ce-mi spune ca l-a reperat la un metru distanta, in timp ce sasaia.
Fii linistit, nu era vipera.

Probabil ca tradez, cu figura, sau cu cizmele in care imi tremura picioarele, caci se pare ca nu ma crede. Dovada este ca, de aici inainte, nu va mai intra in desisuri fara secure sau un bat lung. Salutar, mijlocul de prevedere.

Scoatem lansetele din suporti, dezechipandu-le. Pestii au inceput sa umble la scoli inalte, de nu-i mai poti prinde. Ce vor in loc de momeala ? Un casetofon, sau macar tigari fine ? N-avem decat “Carpati” fara filtru si nici pe astea nu le dam. Traditia spune: rama, mamaliga, cartofi, cuscus, iar noi suntem, la acest capitol, niste conservatori.

Doru isi ia securea si plutind in cele doua “barci” de cauciuc, inalte pana la genunchi, intra in mlastina, indreptandu-se spre niste salcii. Eu ma hotarasc sa pregatesc masa de seara. Dupa ce termin, o iau, ingrijorat, pe urmele clare, de mal rascolit. Doru e intre salcii, asezat pe niste radacini puternice. De jur-imprejur, apa. Il strig. Nu se intoarce, ci priveste in aceeasi directie.
E fantastic ! M-ai adus in niste locuri minunate !
Daca tot m-ai auzit, hai la masa !

Cu greu s-a ridicat de pe salcia lui. M-a rugat ca, inainte de a merge la tabara, sa-l insotesc in alt loc. L-am insotit. Un ochi cu apa limpede, ca de cristal, pe care nu l-as fi banuit atat de aproape. Se vede fundul, netulburat de cine stie cand. Rar trece pe aici cineva.
Auzi ?

Aud. Scaaart !… Scaart… Canta salcia…

Imi plimb privirea peste ochiul de apa si linistea lui. Scaaart… Scaart… Canta salcia la intervale fixe. Sigur ca aud. Aud si simt, cu toata fiinta mea. Nu ne spunem nici un cuvant. Nu avem ce. Ne-am spus, si pana acum, putine cuvinte. Doar cand nu le-am mai putut tine in noi, le-am dat drumul spre urechile celuilalt.

Ne indreptam spre tabara. Ochiul ager matura traseul, cu trei-patru metri inainte. Doru aprinde felinarul. Nici nu stiu cand s-a lasat seara acestei duminici.

Ceaunul bolboroseste in cracana. Securea sta infipta in pamant. Caiacul isi mai trage sufletul, pentru alergatura de maine. Noi ne bem ceaiul, cu paine si gem, in timp ce gandurile o iau razna, cu trei etape de drum inainte. De dupa trestii, se aude vaietul acela, obsedant. Stingem focul, cu apa, innegrind jarul. Nu strangem vasele. Ridicam, doar, securea, ce-si are locul de noapte la picioare, sub saltea. Inainte de a intra in cort, mai fac o vizita salciilor. Aud lacrimile ce cad pe apa. Luminez cu lanterna. Cerculetele se latesc, la fel de concentrice, ca dimineata.

Plang salciile…


17. Navigatie cu busola si burete

Cer senin. Soare. Buna e natura cu noi ! O vreme minunata pentru navigatie. Dupa cafeaua de rigoare si ultimele bucati de pastrama, strangem tabara, cu un avant debordant. Bagajele au fost triate, inca de ieri. O ordine deosebita domneste printre ele. Busola este pusa alaturi de harti, fluierul legat de gatul skipperului, pentru caz de semnalizare acustica, aparatele incarcate cu filme noi. Nu ne recunoastem ! Disciplina si ordinea, inainte de toate, si astfel mai instauram o regula la bord. Totul fiind riguros pregatit pentru imbarcare, dam caiacul la apa.

Ce e asta ?! Nenorocire ! Ne lasa picioarele sau mainile, caci nu mai stim pe ce stam. Ne privim zapaciti, neantelegand catastrofa. Cum s-a intamplat ? Cum, necum, adevarul e ca apa se infiltreaza prin coaja de panza. S-a umezit la primul contact cu apa. De ce ? Pentru ca ieri am lasat toata ziua caiacul, cu fata in jos, la uscat. Soarele nu stie ce-i aia solutie de cauciuc natural. El lichefiaza alcoolul in capul betivilor si creierul intr-al prostilor. Cum am putut face o asemenea nerozie ? Caiacul, dragul de “Skipper”, care ne-a scos din atatea, care ne-a adus pana aici, bietul de el, a fost ultimul de care am avut grija. Oare unde s-o fi rasturnat carul ala cu prosti ? Cum de nu ne-am gandit ? Ei, uite ca nu ne-am gandit si nu suntem noi oamenii aia care sa planga unul pe umarul celuilalt. Scoatem caiacul din apa si facem “conseil de gerre”. Avem solutie de cauciuc, doar pentru interventii mici, cum ar fi ruperi, acoperirea unor eventuale cusaturi si lipirea de petice, cam cinci sute de grame. Cu totul insuficienta pentru un impregnaj total. Nu avem nici untura, nici seu de oaie. Avem, insa, curaj. Hotararea e luata: caiacul pus la apa si incarcat. Intram in cocpit cu gandul ca nu asa se moare…

Vaslim prin suvoiul ce-si accentuiaza viteza, inspre lacul Fortuna. Tunel de salcii, soare puternic, voie buna si doar un singur gand intunecat: care este viteza de patrundere a apei in caiac. Am, la indemana, un burete mare, cu o capacitate de sugere de peste un litru. Pragul de ape e trecut cu bine si iata-ne, pentru prima oara, in plin lac Fortuna. Lacul e imens, sau asa ni se pare noua, caci abia ii vedem marginile. Razuim, cu fundul caiacului, malul plin de radacini. Ma trec fiorii. O ruptura ne mai lipseste ! Vaslim, ca nebunii, pana scapam la apa mare. La apa mare ! Imi amintesc ca Doru nu stie sa inoate si-mi jur sa-l invat, cu prima ocazie. Sper ca aceasta ocazie sa nu fie acum. Ne indreptam spre sud, in timp ce meditez: nu voi mai pleca in calatorii nautice fara veste de salvare. Reperez o mica insula, pe care mi-o fixez ca punct de intoarcere in caz ca se ingroasa gluma. Pana una, alta cercetez caiacul, ca sa vad cata apa s-a strans. Neesential, asa ca fac ca Doru; privesc minunatele galere albe, ce se profileaza in prova. Lebede. O multime de gratii plutitoare. Calatoresc in grupuri de cate doua, trei sau patru. Altele, solitare, abia se zaresc la est. Hartile sunt desfasurate pe genunchi, iar busola e la Doru, care devine navigator unu, eu fiind consultant tehnic si responsabil cu manevra “om la apa”. In cazul manevrei “om la apa”, mi-am cerut scuze anticipate, explicand ca, daca va fi cazul unei rasturnari, voi parasi caiacul, lovind totodata chelia coechipierului cu un pumn naucitor, pentru a nu intampina o rezistenta criminal, si-l voi cara de barba pana la mal. Ori ne salvam, ori ne inecam ! Pana acum, am ales o a treia solutie si anume sa plutim, caci tare bine si frumos mai este. Controlez, cu ochii, fundul caiacului. Nu este multa apa… Lebede, in prova, foarte aproape de noi. Dar cine are grija sa le fotografieze ? Un prieten, care are o barca cu motor, ne-a sfatuit sa nu ne apropiem prea mult de ele, caci… ataca puternic. Cand am povestit asta pescarilor de la Mila 23, au ras… Pana una alta, incercam sa ne ferim, desi se pare ca nu este cazul. Cum se micsoreaza distanta, decoleaza, facandu-ne sa uitam de tot si de toate. Zborul lor e magnific.

Valuri mici incep sa ne bataie. S-a starnit, din senin, vantul. Stiu, de la pescari, ca nu e bine sa te prinda furtuna in mijlocul lacului, asa ca sfatui “echipajul” sa dea vartos din padele. Cu ajutorul busolei si al hartii, gasim iesirea de sud-est a lacului. Nici n-am fi banuit-o. Pur si simplu, o bresa mica in stuful ce inconjoara malurile. Verific, din nou, nivelul apei din caiac. Rezonabil. Stuf in dreapta si in stanga, cit vezi cu ochii. Daca se intampla ceva, nu ne ramane decat sa murim, ca doi adevarati marinari, tinandu-ne cu mainile de sabiile de stuf. Imi aduc aminte de o intamplare nefericita in care doi oameni au murit inecati, pe furtuna, in papuris, incercand, disperati, sa ajunga la grind. I-au gasit pescarii cu mainile inclestate de trestii.

– Unde dracu duce canalul asta ?

Am navigat corect, dar a trecut mai bine de o ora si tot pe blestematul de canal suntem. Stuf inalt, pe ambele maluri. Nu tu grinduri, nu tu salcii… Doar stuf si iar stuf… In caiac, apa s-a cam adunat. Apreciez in jur de douazeci de litri. Si, totusi, unde naiba suntem ?

Brusc, canalul se largeste, luand forma unui lac lunguiet, cu malurile aproape paralele. Ar trebiu sa fie canalul Sontea, dar, asa de lat, arata a lac, nu a canal. Pe malul stang se zaresc salcii. Unde sunt salcii e si grind si cum apa clipoceste in caiac, la fiecare aplecare, hotaram acostarea. Ajungem la o superba plaja de nisip si scoici. Scoici, ca la mare. Tragem caiacul, il asiguram de o salcie, la pupa, legandu-l bine. Ne tragem rasuflarea, fumand o tigara. Ah, doctore, doctore, unde esti ? Dar cine stie pe unde o fi saracul Codru ? Ce-ar mai vrea sa fie si el cu noi !

Unde ne aflam ? Parerile “echipajului” nu sunt contradictorii, pentru simplul motiv ca nici unul nu are vreo parere. Totusi, am navigat bine. Trebuia sa fim pe canalul Sontea si uite ca suntem pe un loc cu nisip si scoici. Buna, nu ?
Sa mergem, pe jos, de-a lungul malului.

Buna si asta, numai sa asiguram si mai bine caiacul. Scoatem apa, cu buretele, apoi tragem caiacul pe mal, la umbra salciilor. Luam cu noi securea si aparatele de fotografiat. Mergem si mergem, de ne vine rau, pana se termina malul. N-am facut nimic. Nu stim mai mult ca inainte. Inapoindu-ne, imi vine ideea salvatoare:

– Mai avem un ghid vechi, de acum zece ani. Ce-ar fi sa-l consultam ?

Alergam spre caiac. Cum totul e intr-o ordine perfecta, stiu unde sa-l caut. Uraaa ! Canalul Sontea este desenat sub forma unui lac lunguiet, ceea ce am vazut deja, si se termina prin doua canale: unul ce da in bratul Sulina, la Mila 20, altul urca spre Dunarea Veche. Deci suntem pe drumul cel bun. Ca o confirmare, se aude foarte aproape, in fata, semnalul unei puternice sirene. Numai vapoarele mari au aceste sirene, iar un vapor mare nu poate naviga decat pe bratul Sulina.
O cafea ? face malitios Doru.
Oricand, dar mai ales acum.

In timp ce el prepara cafeaua, imi pregatesc aparatul de fotografiat, caci am vazut in spatele trestiilor, pe ape, cateva lebede. Sunt cam departe, totusi merita sa incerc.

Sorbim, cu placere si cu zgomot, cafeaua fierbinte, dupa care ne montam linistiti lansetele. Nu ne grabeste nimeni, caiacul nu ne-a dezmintit increderea, suntem pe drumul cel bun, Mila 23 nu e departe, asa ca ce treaba avem ? E de mirare ce putini oameni am intalnit pe ape in aceste zile. Pustii si frumoase locuri ! Nu trage nimic. Unde or fi pestii ? Pentru ca tot nu am prins nici unul, hotaram plecarea. Dam caiacul la apa, apucam padelele si demaram cu ambele “motoare” in plin.

Canalul e strabatut, de-a latul, de egrete si starci. Din cand in cand, zarim egrete mici, cocotate pe crengile salciilor. Cap compas, nord-est. Buna si sfanta e busola in Delta ! Ce ne-am fi facut fara ea ? Pe cine am fi intrebat incotro s-o luam ?

Drum de ape sinuos. Cateva rate, solitare, ne insotesc o bucata de drum. De undeva, de dupa salcii se aude vechiul nostru prieten, cucul. Auzim glasuri si la primul cot vedem o lotca incarcata cu crengi. Langa ea trebaluieste o femeie. Cu cine o fi vorbind ? De pe malul opus, vocea unui barbat ne raspunde, parca, la intrebare. Fructificam ocazia intreband daca mai e mult pana la Mila 23. De retinut ca nu intrebam daca acesta e drumul. Barbatul, un batran cam la vreo 60 de ani, ne spune ca mai e putin. Multumind, il urmarim cu privirea. Lucreaza la niste stupi asezati intr-o poienita a grindului, marginita de salcii si plina de flori albe si galbene. De jur-imprejur, puzderie de albine. Pintenam apa cu putere. Verific podeaua. Storc zece bureti. Egretele valseaza, cand in prova, cand in pupa. Iata-ne ajunsi la o bifurcatie. Acum stim. Busola si harta nu mint. O luam pe canalul din dreapta, in timp ce valurile puternice ne iau in primire. Pragul de ape este trecut si simt cum se indoaie si zbarnaie padela, la efort. Aparuta ca din strafunduri, o insula respectabila se infatiseaza inaintea noastra. Hotaram sa o ocolim prin stanga, unde spatiul larg ne permite o trecere usoara. In fata, rece si nepasatoare, curge Dunarea Veche. La intretaierea cu canalul, apare involburarea de ape. Tot in fata, contra curent si vant. Acum e acum ! Intrarea in Dunarea Veche imi aminteste, din nou, alarmant, ca Doru nu stie sa inoate. N-am timp sa ma gandesc cine dracu l-a pus sa accepte si cine dracu m-a pus sa-l tarasc in aventura mea nautica. Ii vad, doar spatele transpirat sau ud de spuma valurilor, batut de vant, fiecare muschi ce-i joaca sub piele, la opintelile, bine calculate si teribil de ritmice, in padela. Ii simt siguranta si increderea in “Skipper”. M-as felicita, de mii de ori, pentru alegerea coechipierului, dar n-am timp, caci, din fluviu, se napusteste deasupra noastra o nava mare, rapida, cu aripi si cu naiba s-o ia, caci nu incetineste in apropierea noastra, asa cum cere regulamentul. Trece ca furtuna, luandu-ne, cu siguranta, drept submersibil. Capitanul asta cred ca o face pe tinerelul, nevrand sa-si mai incarce varsta cu o pereche de dioptrii. Valurile nebune ne iau in primire. Prova crapa valul, scheletul scartaie, panza vibreaza, bagajele ne botesc picioarele, iar noi… noi radem, ca niste bezmetici, vaslind nebuneste prin spuma si vant.

– Asta nu stie ce poate “Skipper” !

Afurisit, Doru asta. Nici acum nu se lasa de “texte”.

Valurile cele mari s-au dus. Ne iau altele in primire. Poc ! Ne-a plesnit ditamai valul, chiar pe linia de trecere in apele Dunarii Vechi. Un curent puternic ne trage spre stanga. Vaslim in draci. Cine e mai ud ? Dunarea sau noi ? Tot meditand la trainicia caiacului, aud remarca lui Doru, care are talentul de a ma pocni drept in vertex:

– Intram direct in cimitir !

Ce se intampla ? Am impresia ca cedeaza caiacul, ca ceva s-a rupt, ori…

– Uite-l in fata, pe malul celalalt !

Doamne, nebun mai e baiatul asta ! Intr-adevar, pe malul celalalt se zaresc crucile cimitirului de la Mila 23. Brusc, imi aduc aminte de telegrama trimisa familiei sale, de la Maliuc: “Sunttem inca vii !”.

O data traversata Dunarea Veche, acostam intre doua case. Pe limba de pamant lutos, legate de pari sanatosi, se odihnesc lotcile pescarilor. Tragem caiacul pe mal. Dintr-o casa apare un pescar, insotit de un baiat. Are o barba respectabila si o chica incalcita ce-i acopera capul.

– Buna ziua !

– Buna ziua ! De unde veniti ?

– De la Tulcea, garla Papadia, Maliuc, Fortuna si, pe Sontea, pana aici.

Se uita la caiac cu ochi de specialist. Daca nu cade din picioare, e bine. Nu cade. Scoatem o vodca. Bem cate un gat, apoi intindem sticla pescarului. Dupa cateva schimburi de informatii, aflam ca posta este la doi kilometri, in aval, langa bodega. Omul ne mai spune ca putem lasa caiacul cu toate lucrurile in el, caci fiul lui il va pazi si nu ne va lipsi nimic. Nu ma indoiesc. Cunosc pescarii, adevaratii pescari ai Deltei.

In drumul spre posta, salutam pe toata lumea care ne iese in cale. Ne raspund, zambind, femei si barbati. Doi barbosi, cu pantaloni albi (usor grizati), cu cizme de cauciuc, strabat ulitele satului, pline de apa si noroi. Nu facem nazuri si asta le place pescarilor.Intreband pe unde s-o luam, ni se arata prompt si cu zambetul pe buze. Un batran pescar, asa cum mi l-am imaginat de mic, cu plete albe si barba lunga, ne promite peste pentru a doua zi, daca dorim. Sigur ca dorim, mai ales ca inca nu i-am vazut coada.

Ajungem la bufet. Pescari, de jur-imprejur. Stau la taclale, cu cate o sticla cu bere in mana. Cand ne vad, tac cu totii. Ne cantaresc din ochi si tac. Intrand in cercul lor, Doru le arunca o gluma. Rad toti si vorba reancepe. Cad intrebari de peste tot, iar noi raspundem cu placere. Ce si cum, de unde venim… I-am cucerit. Ne adopta, suntem de-ai lor, nu din aia cu nasul pe sus. Aflam si care e postasul. Desigur, putem da telegrame celor dragi, care vor fi duse, cu vaporul, la Tulcea. Ajunsi la posta, Doru scrie pentru ai sai un text ceva mai optimist, in genul: ”Daca n-am murit pana acum, n-o vom face nici de aici inainte”. Asa mai merge !

Ne intoarcem la bufet si, cu cate o sticla cu bere in mana, ne asezam alaturi de pescari. Unul ne intreaba ce fel de peste am prins pana acum. Ii explic ca nu stiu ce-i ala peste, caci de cand suntem pe ape nu s-a aratat.
Auzi, Vanea, dumnealor n-au mancat peste ! Cum va cheama ?
Pe mine Eugen, pe el Doru si nu ne mai domni atat.
..

Rade vesel si nu mai termina propozitia. Se numeste Simion. Ma ia de dupa umeri si ma duce acasa la el.
Aici stau. Iti dau, Eugene, tot ce ai nevoie pentru ciorba.

Eu, insa, am nevoie de solutie de cauciuc, ca sa ung „ranile” caiacului.

– De asta iti da Vanea. Eu iti dau doi somni din aia opt de colo. Alege. Uite o sacosa de cartofi, ceapa si leustean. Sa faci bors bun.

Am ales un somn, dar cu nea Simion nu-i de glumit. A spus doi, doi ramane. Aici el comanda si… isi lasa mana grea, cat lopata lotcii, pe umarul meu. Ma convinge. Ne intoarcem spre bodega.
Cu ce fel de apa faci borsul, Eugene ?
Cum adica, cu ce fel de apa ? Cu apa din Dunare.
Bine, Eugene ! Stii, anul trecut au venit aici niste turisti, au pescuit si au facut bors cu apa minerala. Saracu’ peste… Nici n-au vrut sa asculte sfatul meu. Ziceau ca apa din Dunare are microbi si se imbolnavesc. Dar noi bem apa asta de o viata si uite…

Se bate cu lopata lui de mana in pieptul de taur. Rade. Eu nu pot sa rad, dar fac, probabil, o grimasa scarbita, cand ma gandesc la acei turisti. Simion ma vede.
Nu erau ca voi, Eugene. Hai sa bem o bere.

Doru aduce patru sticle. Simion si Vanea ciocnesc cu noi. Lumea e vesela. Nautatile curg. Un pescar povesteste ca o tanara iugoslava a nascut un copil de marimea unuia de sapte ani. Toti rad. Pescarul nu se lasa si arata ziarul. Acum nimeni nu mai rade. Toti se mira. Asta nu mai e pescareasca… Le marturisim noilor nostri prieteni cat am visat la clipa in care vom debarca in satul lui Patzaichin.
Pai, Vanea e var cu Patzaichin.

Ce ? Vanea var cu Patzaichin ? Doru si cu mine sarim in sus, ca pisica calcata pe coada de un elefant. Amandoi marturisim cum, de-a lungul anilor, am tinut pumnii stransi, in fata televizoarelor, la fiecare competitie internationala, acestui om curajos, un neanvins. Saracul Vanea primeste ploaia de cuvinte si strangeri de mana, cu stoicism. Intr-un moment de pauza, din partea noastra, ne spune ca si el a fost selectionat. A fost la Bucuresti, a lucrat mult, dar nu-i de el. Vanea s-a intors in satul lui, la lotca lui, la arma lui de vanatoare, la cainele care il insoteste. Acum lucreaza la reproducerea, pe cale artificiala, a pestelui. Este tehnician si ii place munca asta. Vorbeste pasionat despre micii alevini, despre cum vin pe lume. Ne invita si pe noi, maine, sa vedem bazinele de reproducere. Intr-un cuvant, ne „imbolnaveste” de pasiunea lui.
Vanelca, baietii au o problema cu barca lor din panza. Ajuta-i !

Vanea ne promite solutie pentru impregnat. Suntem fericiti, caci stim ce drum lung ne asteapta. La al treilea rand de bere, Vanea si Simion ne refuza categoric, deoarece, pana se intuneca, mai au treburi. Am vaga impresie ca pun ceva la cale. Ne strangem mainile, cu putere. Inghitim ultimele ramasite de bere, insirand sticlele pe parapet. Asa face toata lumea, asa facem si noi. Atunci, ca un spiridus, iese la iveala un barbat, cu o varsta greu de definit.

– Eu va stiu de cand a-ti venit. Ati tras barca langa casa mea. Sa stiti ca Vanea si Simion sunt baieti foarte buni si daca au promis, va ajuta. Haideti acasa la mine. Am casa mare. Sotia e plecata la Tulcea si pana cand se intoarce sunt singur. Mergem cu lotca mea. E legata de ponton.

Omul pica bine si e simpatic, asa ca insfacam sacul cu somni, cartofi, ceapa, leustean si ne ocupam locurile in lotca. Pescarul incepe drumul spre casa. Nici nu priveste inapoi. Conduce lotca, cu precizie milimetrica, pe langa trunchiurile de salcii inecate.

– Aici a stat Patzaichin.

Ma uit la Doru si, cu siguranta, ne spunem acelasi lucru: ne-a fost dat sa o vedem si pe asta impreuna.

Soarele coboara tot mai jos. Ajungand la caiac, pescarul opreste aratandu-ne casa din amonte. Punem caiacul la apa si-l urmam. Tot el ne arata un loc de acostare, intre doua salcii. Curentul e puternic si daca nu bagam caiacul dintr-o singura manevra, il izbim de salcii. Reusim si inteleg, abia acum, de ce omul ne-a indicat acest loc. Este singurul cu mal si fara ragalii. Caram echipamentul in gradina. Gazda ne spune sa-l ducem in casa, unde o sa dormim. Ne pare rau, dar nu suntem de acord. Noi vrem sa dormim in cort. Se poate in gradina lui ?

– Sigur ca se poate, dar mai comod e in casa, in pat…

Noi nu vrem mai comod. Rade, aratandu-ne, cu un gest larg, gradina care ne apartine. Ridicam, rapid, cortul, bagam in el bagajele, apoi scoatem apa din caiac, asezandu-l la umbra de sub salcii. De data asta suntem destepti, mai ales ca soarele sta sa apuna. Insfac aparatul de fotografiat si tac…

Din gradina, dam intr-o curte interioara, plina cu superbe flori, de toate culorile. Doua case mari, pomii si gardul vopsiti cu alb, o terasa micuta si cocheta, toate ne vestesc cu ce gospodar stam de vorba. In fundul curtii, o bucatarie mica de vara, cu o savanta soba ingrijit varuita, ne capteaza atentia multa vreme. Tot din aceasta curte, se poate iesi la micul debarcader, de care sunt legate doua lotci: una mica, „de oras”, alta mare, pentru pescuit.

Gazda a trebaluit, cat ne-am fatait noi cu tabara si fotografiatul, iar acum ne invita la masa. Scoatem o sticla de „cartalau”. Gazda ne arata doua paharele, pentru noi, si ceva, care aduce a eprubeta, cam de cinci-sase centimetri inaltime.

– Eu ii spun cartus. Cu el beau rachiul, cand sunt acasa. Ma cheama Nichiforov Potap. Cunoscutii imi spun: tata Potap. Eugen, Doru, bine ati venit !

Dam pe gat paharul si intram in bucataria de iarna, a celui care avea sa devina si pentru noi:


18. Tata Potap

Pe masa, in farfurii, sta pestele pregatit in mai multe feluri. O uriasa salata, de ridichi cu otet, ne mareste apetitul. Peste ! Atacam, in primul rand, saramura. Tata Potap e singurul care vorbeste, noi fiind prea ocupati. Incepe sa ne povesteasca, evident, despre pesti. Stim noi ca bibanul e cel mai grozav, la saramura ? Stim, sigur ca stim si tocmai de asta se bat turcii la gura noastra. „Cartusul” isi varsa continutul, scurt, in gatul, vesnic insetat, al lui tata Potap. Iar incepe povestitul. De data asta, referitor la cati oameni insemnati… vin vara la el, pentru a-si petrece concediul. Cred si eu… Daca el gateste asa de bine, ma intreb cam cum o fi gatind nevasta lui. Zvac, cartusul pe gat. Am trecut la peste prajit. Sa nu ne fie de deochi, dar constat ca suntem tare mancaciosi. La conservele alea, din carne de vita, parca nu-mi amintesc sa fi fost o asemenea bataie. Acum, tata Potap ne povesteste despre fiul sau. Si el a facut canotaj. Are fotografii si ni le va arata, cand vom merge in casa. „Cartusul” isi drumul…

– Eugene, dar voi ce faceti ?

Nu se vede ce facem ? Arat, cu degetul, spre farfuriile in care multimea de schelete formeaza o recapitulare completa a „crimelor” faptuite. Nu la asta s-a referit tata Potap, ci la sticla de rachiu natural „extra”, de care noi nu ne-am atins. Nimic nu-i scapa. Ciocnim cu „cartusul”. Campul de lupta e un dezastru. A invins el, pestele ! N-am mancat nici un sfert din cat era, iar farfuriile noastre sunt umplute ochi cu un morman de oase. Tata Potap nu ne lasa sa spalam vesela. O va face el, dupa ce ne culcam.

– Mai bem un paharel, mergem sa vedeti casa, apoi prajim somnii lui Simion.

Ciocnim paharele cu „cartusul” care rezista diabolic. Mic, mic, dar s-a dus sticla…

Casa e de o ordine si de o curatenie deosebita. Aceste calitati iti sar in ochi, de cum treci pragul. Am numarat cinci camere, toate zugravite cu var alb, toate sclipind si mirosind a curat, gata sa ia in primire, chiar din acea clipa, oaspeti. Ne pare rau ca nu e aici gospodina casei, pentru a-i arata admiratia. In fata unei oglinzi, tata Potap se opreste pentru a ne arata rudele, prietenii, asezati in fotografii mici si mari, ca un chenar de jur-imprejur. De pereti atarna, prinse in cuie, multime colorata de stergare, intime si frumoase, calde si atragatoare. Am stat mult in casa. Tata Potap ne-a rasfatat cu povesti. Cand am iesit, stelele erau imprastiate pe bolta cerului, ca licuricii in iarba. Se intunecase de-a binelea. Iau din cort lampa noastra de vant si, luminandu-ne cararea, ne indreptam spre bucataria de vara. Tata Potap aduce somnii si un cutitoi ce rivalizeaza, ca marime, cu o maceta. Din buzunarul de la piept scoate „cartusul” si il aseaza, strategic, pe cuptor. Am inteles aluzia, asa ca plec la cort dupa „carburant”, in timp ce Doru aprinde focul. Tata Potap despica somnul, de-a lungul spatelui, cu o mare precizie. Focul arde vartos. Flacarile inghit, cu nesat, lemnele bine uscate. O tigaie uriasa e pusa pe foc. Uleiul sfaraie si miroase a incins. Date prin faina de grau si de porumb, bucatile grase de somn, crestate in lung, sfaraie in tigaie. Cu o furculita de acelasi calibru cu tigaia, tata Potap intoarce bucatile rumenite. Treaba asta o face cu o mana, cu cealalta plimba „cartusul”, in miscarea in urma careia revine vesnic gol si canta… Canta despre o mancare in care cuvantul „capusta”{varza} revine mereu. Soba zbarnaie de focul incins, pestele prajit sfaraie, aruncand stropi de ulei fierbinte pe pielea noastra, tata Potap canta de-i sar capacele, iar noi urlam, pe aceeasi melodie, cuvinte mormaite, care pastreaza, oarecum, litere din finalul celor cantate de solist. Parca e in iad: foc dracesc, caldarusa cu ulei incins, fum {nu mai vorbesc de barbile noastre}, urlete si sarituri, de pe un picior pe altul, in functie de cum pica uleiul pe noi. Precum satelitul care isi face datoria fata de Pamant, urmand vesnic aceeasi miscare, tot asa si „cartusul” fata de tata Potap. In pauzele muzicale, Doru si cu mine infulecam felii de somn fierbinti, de ne iau foc maruntaiele. E grozav, mai ales ca tata Potap il lasa sa se patrunda bine. Cantecul cu „capusta” este reluat incet, apoi ritmul se accelereaza. Intervine corul, adica Doru si cu nine. Se adauga sare, se intorc bucatile de somn si se canta draceste.

Intorc privirea de la focul orbitor spre Dunare. Nu vad nimic. Bezna totala. Mai apoi, bile rosii si albastre alearga, intr-o miscare dezordonata, in sus. Le urmaresc cu privirea pana dispar. Bajbaind, ma indrept spre apa. Ochii s-au obisnuit cu intunericul, astfel incat disting apele ce curg spre sat. Sunt negre, cu reflexe violet. Abia se mai aude vocea lui tata Potap. „Capusta” isi inmulteste vocalele, melodia se taraganeaza, vocea devine nesigura.

Ma intorc langa soba. Tot pestele a fost prajit, iar acum taciunii isi trag ultima suflare. Il rugam pe tata Potap sa ne ierte, dar, cum suntem obositi, ne retragem la cort.

– Ce va trebuie cort ? Haideti in casa !

Cu greu reusim sa-l convingem ca e mai placut, pentru noi, in cort. Asa ca, noapte buna ! Toporisca sub saltea si cutitul la mijloc. Trag fermoarul.

– Hei, Eugene, Doru ! V-ati culcat ?

Clipocit de lopeti pe apa, chiar langa noi. Ies din cort si, cand ochii se obisnuiesc cu intunericul, il vad pe Vanea.

– V-am adus doi pestisori.

Deci asta punea la cale cu nea Simion. Ori sunt eu chior si nu vad bine, ori vad bine si nu e adevarat. Apuc, cu mainile, „pestisorii”, de dupa branhii si ii ridic la inaltimea umerilor. Crapii astia parca sunt frati gemeni. In timp ce capetele lor imi intrec, cu putin, umerii, cozile ajung pana la pamant. Nu-i pot tine, in pozitia asta, decat trei patru secunde. Doru iese din cort si, nu stiu de unde, apare si tata Potap. Doru e uluit. Vanea e tot numai un zambet. Ne invita la vanatoare, in timp ce scoate la iveala arma si fluiera. Din lotca sare un superb caine de vanatoare. Din pacate, noi suntem pe jumatate adormiti si nevoiti sa refuzam invitatia. Vanea ne intelege cu greu. Apoi, urandu-ne noapte buna, se indreapta spre lotca. Vaslele clipocesc. S-a lasat linistea.

– Vanea nu v-a uitat ! Buni pesti ! Crapi mari !

Tata Potap are dreptate. Vanea nu ne-a uitat. Cand i-o fi prins si unde i-o fi prins ? Ma uit la ceas. E 23,55, ora la care ies zanele apelor. Or sa iasa si or sa-l vada pe tata Potap cu sticlade rachiu in mana…
Tata Potap, noi iti spunem noapte buna !
Noapte buna, baieti !

Intram in cort. Pasii tarsaiti se aud din ce in ce mai incet. Vocea mai incearca sa atace melodia. Nu iese. Tata Potap e cum ti-e lemnul…

Ne-am sculat bine dispusi si veseli, o data cu cantatul cocosilor. Gazda era de-acum in picioare si isi facea reprosuri amare, cu glas tare :
Daca nu te imbatai, Nichiforov, nu se intampla una ca asta !

Ma uit la Doru si el la mine… Ce s-o fi intamplat ? Ce sa se intample ? Nimic, in afara de faptul ca au disparut sapte boboci de rata si asta numai treaba motanului poate fi… Incercam sa-l imbunam. Poate sunt prin gradina. Nu sunt, pentru ca nu aveau cum sa iasa din magazie. Ce-o sa pateasca atunci cand va veni nevasta, numai el stie !

– Mi-a spus la plecare: „Nichiforov, sa nu te imbeti si sa acoperi, seara, bobocii, cu panerul”. Nu i-ai acoperit…

Il lasam, pe tata Potap, in necazul sau si strabatem gradina, pentru a ajunge la bazinele de reproducere, in cautarea lui Vanea. Aveam neaparata nevoie de o solutie de cauciuc, pentru a putea pleca mai departe, spre Matita. In timp ce strabatem iarba inalta, pana la genunchi, suntem atenti sa nu calcam pe serpi. Misuna la tot pasul. Subtiri, negri si iuti, se feresc din cale, ascunzandu-se cat mai departe. Fiind serpi de apa, stim ca nu sunt periculosi. Ajunsi la bazine, aflam ca Vanea tocmai plecase sa aduca puiet, iar cand se va intoarce, vom primi solutia. N-avem ce face, asa ca, in asteptare, ne hotaram sa punem ordine in bagaje. Tata Potap vine sa ne invite la bucatarie, caci se apuca de pregatit ciorba de peste.
Veniti, baieti ?

Mai incape vorba ! Insfacam cei doi crapi, din caiac unde au innoptat, si sticla cu ulei. Tata Potap face un gest semnificativ. Mai iau o sticla, dar… nu cu ulei. Asa-i cand nevasta nu-i acasa…

In uriasa oala, apa si zarzavatul deja clocotesc. Tata Potap pune cele doua capete de somn, capetele de crap si ceva plevusca. Intre timp, noi ne ocupam de mamaliga. Masa e pusa in gradina plina de flori, in compania a doi pisoi, care nu scapa din ochi nici o miscare. Ciorba e gata. Mirosul cel mai grozav din lume isi face loc spre narile noastre. Vine din oala mare de ciorba in care pluteste leusteanul proaspat taiat. Este adusa si o uriasa paine de casa, dar noi preferam mamaliga. Din gradina, smulgem cateva fire de usturoi verde. Tata Potap tine, pe rand, farfuriile, iar eu manui polonicul, cu grija, de parca as turna apa sfintita. N-am risipit, nici un strop, din licoarea aburinda. Ciocnim paharele cu „cartusul”. Ciorba stinge rachiul tare. Mancam cu lacomie, dar farfuria ni se pare teribil de mica. Nu-i nimic, o umplem iar ! Urmeaza somn prajit, peste care turnam mujdei de usturoi, apoi crap…

Am mancat noi, au mancat si pisoii. Ne-am aprins tigarile, iar pisoii s-au intins la umbra. Tata Potap ne povesteste cum pune vintire, cum scoate pestele si-l alege, cum prepara icrele. Il ascultam, cu ochii intredeschisi, a somn. Tata Potap are vocea calda si povesteste frumos. La inceput mi-a fost simpatic, acum mi-e drag. A lasat toata treaba, pentru a ne face sa ne simtim bine. Nu ne cunoaste, nu stie ce gandim, cum il vedem noi, daca suntem cinstiti sau nu. Nu ne-a mai vazut niciodata. Poate nici n-o sa ne mai vada, dar vrea sa ne simtim bine si sa-l tinem minte. Il privesc. Bine legat, cu fata rotunda, cu un inceput de chelie, cu mainile mari, grele si sigure, cu pantalonii largi si camasa cu buzunar, in care-si tine „cartusul”, de ieri seara zambeste mereu. Ne spune doua cuvinte si apoi fata lui rotunda se largeste, lasand loc unui zambet cald, de om bun, de gazda primitoare. E fericit ca e cu noi. E fericit ca ne place la el. E fericit ca-l ascultam. Si noi suntem fericiti ca l-am cunoscut !

S-a facut destul de tarziu. E timpul sa plecam la bazine. Aici il intalnim pe nea Simion. Ne-a adus o scrumbie de Dunare si, dupa ce ne spune cum s-o preparam, dispare la lucru. De departe, ajunge la noi paraitul unui motor de barca. Soseste Vanea, aducand cu el un balon din plastic transparent, plin cu puiet. Nu se vad decat niste ochisori si codite. Vanea duce balonul in cladire, apoi iese, tinand cateva tuburi cu solutie in mana. Cand ne arata despre ce fel de solutie e vorba, simtim ca pica cerul pe noi. Tuburile sunt cu solutie pentru lipit material plastic. Nu ne sunt folositoare si chiar daca ar fi, ne-ar trebui cateva zeci. Vanea e necajit. Ii pare rau ca nu ne-a putut ajuta. Ne luam ramas bun.

In gradina lui tata Potap, ne sfatuim, pentru a lua o hotarare. Avansez propunerea inchirierii unei lotci si a luarii unui echipament minim. Asta inseamna sa gasim o lotca libera, pentru trei-patru zile. Tata Potap ne-o poate da, pe cea mare, pentru o zi. In general, pescarii au nevoie de lotci, iar atunci cand sunt liberi, te insotesc chiar ei. Dar noi vrem sa fim robinsoni. Spiritul aventurii ne biruie iar. De ce n-am merge asa, mai departe ?!

Tata Potap pleaca in sat, dupa targuieli, in timp ce noi ne ocupam de strangerea taberei. La intoarcere, ne spune ca a intalnit, in port, patru caiace, cu tineri din R.D.Germana. Tocmai plecau spre Matita. Cu siguranta ca ii vom ajunge.

Se aude plescait de vasle si iata ca, dintre salcii, apare lotca lui nea Simion. Cand aude ca plecam, se intristeaza. Credea ca mai stam vreo cateva zile. Am mai sta noi, cu multa placere, dar timpul ne preseaza, iar caiacul e intr-o situatie nu prea fericita. Nea Simion si tata Potap vor sa ne insoteasca, cu lotcile, pana in port. Punem caiacul la apa. In cateva secunde, panza „transpira”. Incarcam echipamentul, mai aruncam o privire, de ramas bun, la gradina si la casa lui tata Potap, apoi ne ocupam locurile in caiac.


19. Drumul spre Matita

Curentul Dunarii ne smulge dintre salcii. Il ajutam, cu padelele, constatand, totodata, ca valurile, batute de vant, sunt mai mult decat jucause. Nea Simion si tata Potap trag vartos la rame. Lotcile lor se ridica pe valuri, intr-un vesnic tangaj. „Skipper”, insa, se muleaza pe val, scartaind usor din incheieturi. E mai mare placerea sa-l vezi cum calca valul. In port, mai strigam o urare de bun ramas, la careni se raspunde cu alta, de drum bun, fara peripetii. Noi, pe undeva, insa, le dorim…
Taiem, Doru ?
Taiem !

Luand valurile pieptis, ne indreptam spre cherhanaua de pe malul opus. Acolo vom da de canalul Heracle. Vantul ne da de furca. Stropii ne uda pana la piele. Spuma apei patrunde in cocpit. Ne opintim in padele, luptand cu un curent puternic. Suntem in varful buclei „marelui M”. Acostam langa cherhana. Binevoitori, pescarii ne dau ultimele informatii in legatura cu drumul spre Matita. Stoarcem 28 de bureti. Am luat ceva apa !

Canalul Heracle este deosebit de linistit, iar curentul ne duce, lin si sigur, spre nord-est. Prin apa transparenta se zaresc plante subacvatice. Privesc in urma. In siajul caiacului, cherhanaua se vede ca un punct alb. Un grup de egrete isi ia zborul, din papurisul care se insira de o parte si de alta a canalului. Gata cu grindurile, pentru o buna bucata de timp.

Vaslim in tacere. Linistea e detronata, din cand in cand, de starci, rate si egrete. Suntem numai noi, pe tot canalul. Padelele isi fac jocul lor, in apa. Cand intri in ritm, nu mai realizezi filmul miscarilor. Gandul iti pleaca, o data cu privirea, in urmarirea pasarii ce s-a ivit de dupa trestii. Se duce, sau vine de la cuib ? Oare ne-a simtit si incearca sa ne insele, sau era in cautarea hranei ? O fi avand puisori guralivi, ce nu mai contenesc cu strigatele, pentru a-si cere dreptul. Pasarea s-a indepartat. Se vede, din ce in ce mai mica. Incotro ? Ma trezesc vaslind, mereu in acelasi ritm, de parca asta fac de o viata intreaga. Vaslesc si gandul imi pleaca, iar, aiurea. Zboara o data cu alta pasare ivita, pe neasteptate, din dreapta, de dupa salcia groasa, bifurcata ca un „V”, cu trunchiul scufundat in apa. Se duce sau vine de la cuib ?

Involburarea de ape ne vesteste apropierea de canalul Lopatna. Pescarii spuneau sa tinem acest canal, pana vom vedea o casuta. De aici inainte, se deschide drumul catre lacul Babina, iar la dreapta drumul catre Matita. Pana una-alta, pe Lopatna suntem primiti de lebede, gratioasele lebede. Nu se sinchisesc de noi. Plutesc in deriva, duse de curent, ciugulindu-si, din cand in cand, penele imaculate, cu ciocul. Le privim cu placere si dragoste.

Scot apa din caiac si numar 16 bureti. Merge, al dracului de bine ! Cu padelele sprijinite de cocpit, fumam cate o tigara. Deodata, il vad pe Doru repezindu-se la punga de plastic, in care e inchis aparatul de fotografiat. Nu cred ca va avea timp. Frumusetea de pelican, ivita, in zbor, de dupa stuf, nu va astepta declansarea. Se lasa, planat, deasupra apei. E superb ! Tac ! Doru a reusit performanta, prinzandu-l in obiectiv. Pelicanul, care a pozat fara sa stie, ne priveste o clipa, apoi se ridica in zbor elegant, pentru a disparea dupa peretele de stuf din dreapta. S-a dus. A ramas in urechile noastre, doar falfaitul puternic de aripi.

Ma dor bratele. Padelele sunt destul de grele. Le-am facut din teava de alama, cu pale din aluminiu. Hotarat lucru, trebuie sa fac altele, mai usoare. Doru constata ca are o fisura, la padela lui. Nu pare grav si cred ca o sa tina.

Foarte meandrat, canalul asta. Consultam, mereu, busola si hartile. Soarele inca mai arde, desi e destul de tarziu. In sfarsit, un grind. Cum nu intentionam sa ajungem neaparat azi la Matita, acostam pentru a monta cortu. Destul de dificil, caci malul lutos e cam inalt, iar bagajele grele. Locul este minunat, ca peisaj, dar dificil pentru debarcare si imbarcare. Renuntam. La vasle ! Mai departe, spre nord. In dreapta, un canal ne indica drumul spre Trei Iezere. Noi mergem inainte, lasand in urma cativa fundaci. Cu talentul lor de a se face nevazuti, ratam o fotografie ce ar fi putut fi frumoasa.

Mi-e sete. Cufund in apa rece paharul de plastic si ma racoresc. Doru imi urmeaza exemplul. Egrete albe ne taie calea, in zbor. Scot, din nou, apa din caiac. 10 bureti.

Depasim canalul din dreapta. Care duce la lacul Polideanca. Peisaj feeric de salcii, trestii si irisi galbeni. Canalul Lopatna devine, iar, puternic meandrat.
Taiem ?
Taiem !

Nici un cot nu ne scapa. Le taiem pe toate, pentru a castiga din drum. Dintr-o data vedem casuta mica si alba. Pe mal, vintirele stau agatate in pari, la uscat. Tragem la mal. Nici un suflet de om. Pe usa de lemn, innegrita de vreme si ploi, atarna un lacat cat toate zilele. Malul e ingust si nu ne putem aseza cortul in siguranta, caci, daca peste noapte apele cresc, facem obaie de toata frumusetea. Inapoi in caiac si… pe canalul din dreapta.

Prag de ape. Padele proptite cu nadejde, spuma si… iata-ne trecuti. Dupa un timp, vedem un grind frumos. La mal ! De undeva, se aud talangi. Cobor ca sa inspectez locul. La 60-70 de metri, vad o turma de vaci, fara nici un paznic. Nu-mi surade ideea de a petrece o noapte in compania cornutelor. Tocmai cand ma hotarasc sa renunt, vad, printre salcii, o casa alba si lunga.
Dorule, se vede cherhanaua. Am ajuns !

Padelele, grabite, bat apa. Le-am transmis nerabdarea noastra. Suntem veseli, caci nu speram sa ajungem, in seara asta, aici. Trecem, pe langa cherhana, spre debarcader, unde suntem luati in primire de trei caini ai caror colti si latraturi puternice nu prevestesc nimic bun. Poftim de acosteaza ! Strigam, dar nu primim nici un raspuns. Depasim debarcaderul si intalnim o lotca. Dupa schimbul de saluturi de rigoare, pescarul ne arata, la cererea noastra, drumul spre Matita. In speranta ca vom gasi, pe traseu, un loc mai retras si mai linistit, bun pentru campare, ne indreptam intr-acolo. Curentul se inteteste, in timp ce traditionalul prag de ape se apropie. Scot apa din caiac, cu buretele. Numar 19.

Valuri mari, chiar foarte mari, parca nemaiantalnite pana acum, ne iau cu asalt. Suntem in lacul Matita. Nu mai vaslim, privim doar, saltati de valurile hraparete. Imensitate de ape. Imensitate de valuri. Abia se vad malurile lacului, marginite de trestii. Suntem obositi si nu vrem sa fortam nota, asa ca ne intoarcem spre cherhana. O traversare acum, ar fi riscanta, mai ales ca soarele incepe sa apuna.

Pescarul, pe care il intalnisem cu putin timp inainte, alunga cainii. El este paznicul cherhanalei.

– Ne dati voie sa innoptam la dumneavoastra ?

Sigur ca ne da voie. Este loc suficient de pus cortul si e bucuros ca are cu cine schimba o vorba, in pustietatea asta. Debarcam, intr-un superb apus de soare. In timp ce scot echipamentul din caiac, Doru il randuieste, intr-o gramada mare, pe mal. Paznicul se uita si se minuneaza cat de incapatoare este mica noastra ambarcatie. Scoatem o sticla de vodca, pentru bun venit. Sticla trece din mana in mana. Intrebam daca n-au trecut patru caiace, cu nemti, pe aici. Nu au trecut. Nu inteleg pe unde si cand i-am depasit, dar ce mai conteaza. Instalam cortul, in timp ce paznicul cherhanalei, nea Petre, ne promite peste, pentru a doua zi. Doru propteste un bat in pamant, aprinde felinarul si-l agata. Conserva de carne e rece, dar buna, de data asta. Nea Petre ne refuza categoric, deoarece abia a mancat. Ce ? Bineanteles, peste. Dupa inca o inghititura de vodca, nea Petre se retrage, caci maine se scoala devreme. Noi, insa, nu putem dormi.

Licuricii tigarilor fac concurenta felinarului spanzurat in creanga. Caraie, tipa si se vaita pasarile, dupa perdeaua de trestii. Aici, langa casa alba si lunga, nu ne mai poate ajunge mana mare si neagra a intunericului…

Doru imi arata, in tacere, bolta. „Crai nou” e pe cer. Semn bun…


20. O zi la Matita

Ne-a trezit cucul, prietenul nostru. Nebunul de cuc, care ne-a insotit tot drumul. Bineanteles ca e cu totul altul, dar noua ne place sa credem ca e acelasi, de pe garla Papadia. Nu l-am vazut niciodata, l-am auzit doar…

Nea Petre a scos navodul. Ar fi vrut sa-l insotim, dar, neauzind nici un zgomot in cort, si-a inchipuit ca dormim bustean si i-a fost mila sa ne trezeasca. Am pierdut momentul si ne pare tare rau.

Zgomot de vasle, pe apa. Vine un caiac. Acosteaza. Este avangarda nemtilor. Trebuie sa intoarca, ca sa-i aduca si pe ceilalti. De acord, dar mai intai paharul romanesc, de bun venit. Le prinde bine, caci au vaslit destul, dupa spusele lor. Am vaga impresie ca s-au ratacit. Mai tarziu vom afla ca au harti vechi, de peste 15 ani, iar canalele s-au mai inmultit, intre timp. In plus, n-au intalnit, ca noi, localnici, care sa le corecteze drumul.

Pana la intoarcerea intregii „flote”, nea Petre ne invita la masa. Se aude un motor de barca. Vin o parte din pescari si doua pescarite. Cele doua femei fac ordine in cabana, iar pescarii pleaca la intins navodul, pe Matita. Un ceaun urias, sustinut de o prajina, isi deapana fuiorul de miros spre narile noastre. Fotografiem momentul in care una dintre femei gospodareste langa foc. Nea Petre il atata, cu smocuri mari de stuf bine uscat. Se intinde masa. Intr-o cratita imensa, rasolul de peste, plutind in zeama, bine otetita, ne asteapta aburind. Gazdele se servesc, cu mana, direct din cratita. Noua ne-au pus farfurii si tacamuri. Le indepartam si ne servim la fel cu ei. Zambesc, cu totii. S-a spart gheata. Curg povestile, intrebarile si raspunsurile. Totul e numai veselie. Nea Petre ne propune sa ne ducem la pescuit, cu lotca lui cea mare. De ce nu ? Alaturi, caini si doua pisici asteapta, impreuna, in buna intelegere, portia ce le va reveni.

Cum caiacele nemtilor nu au sosit inca, hotaram sa plecam la pescuit. Lotca mare devine ascultatoare, in mainile lui Doru. Lacul Matita ne intampina linistit si calm. De data asta il putem admira, in toata frumusetea lui. Intr-adevar, e imens…

Hat, hat ! Intep scurt si recuperez. Primul peste isi face aparitia. Biban marisor… Hat ! Iar biban. Urmeaza o platica. Doru incearca la rapitor, cu blinkere, dar se pare ca nu prea ii marge. Se hotaraste, in cele din urma, s-o dea tot pe sfanta rama. Incepe sa scoata biban, unul dupa altul. Ne-am cam prajit pieile si tocmai ne cautam camasile, prin lotca mare, cand varful lansetei se zguduie amenintator. Doru se repede si astfel incepe circul. Frana, bine reglata, isi face datoria. Doru recupereaza… si recupereaza, de-i vine rau. Ma uit, cu ochii mari, fara sa respir, participand, trup si suflet, la tot taraboiul. Firul pleaca la plimbare, cand in dreapta, cand in stanga. Nu stiu cat a durat, dar Doru a scos un crap, de toata frumusetea. Stam amandoi, uzi de transpiratie, in extaz, in fata pestelui. Urmeaza tigara binemeritata.
Acum, daca a luat-o, asa o tine !

Doru ma crede pe cuvant, ca mai vechi deltas, si aruncam, din nou, cu lansetele… Ti-ai gasit. Urmeaza o acalmie totala. Se pare ca stam degeaba. Doru apuca vaslele grele si schimbam locul. Hat ! Intep si… incep sa transpir. Vechiul strigat de lupta imi tasneste din gat:
Il am !

Dupa cum vine de ascultator si dupa cum il simt de greu, am impresia ca azi vom manca somn. Da, e un somotei marisor. Capturile ne fac mai mult decat fericiti.

Un falfait puternic de aripi ne schimba, brusc, orizontul privirilor. E un pelican mare, frumos si puternic, ce zboara deasupra noastra, pentru a se aseza pe apa, mai departe. Si el, tot la pescuit ?

Strangem sculele si vaslim, urmarindu-l, in speranta de a-l putea fotografia, dar, in momentul in care ne apropiem, isi flutura aripile, a dispret, bate apa cu picioarele si decoleaza, pentru a se aseza ceva mai departe. O luam de la capat, vaslind cu incapatanare. Din nou, o decolare de toata frumusetea. In urma picioarelor, care se desprind de apa, ramane o perdea de stropi pulverizati. S-a dus…

Ne intoarcem la cherhana. Gandim ca-l vom da gata pe nea Petre. Ii aratam captura. El ne arata ce a scos dimineata. Ne da gata. Aparatul de fotografiat noteaza lectia primita.

Se aud voci, clepait de vasle si iata ca isi face aparitia, in formatie completa, echipajul nemtilor. Patru caiace, in care se afla doua fete si sase baieti. Nea Petre, gazda buna, le arata unde sa-si monteze corturile. Caiacele sunt aliniate pe mal. In timp ce unii descarca echipamentul, ceilalti ridica, pe locul indicat, corturile. Ni se cer informatii cu privire la traseul strabatut de noi. Acelasi, cu exceptia garlei Papadia. Tinerii din R.D.Germana sunt studenti la diferite facultati. Practica turismul nautic, inca de cand erau copii. Caiacele lor nu sunt de productie proprie, ca al meu, dar sunt mai instabile, fiind mai inguste. In schimb, padelele sunt usoare, ca un fulg. La capitolul padele, imi pun nota 2.

Hartile lor sunt contemporane cu tineretea bunicii mele. Le au de la niste prieteni, care au fost, cu multi ani in urma, in Delta, si care, la randul lor, le-au luat de la altii, care… Cum posedam harti noi, din belsug, le dam cateva.

S-a inserat bine. Cu invoirea lui nea Petre, plecam cu lotca spre lacul Babina. Nu e departe. Intram in canalul ingust, in care abia incape lotca, cu tot cu vasle. Printre trestii, cupele galbene si fragile ale irisilor se apleaca, cu gingasie, spre apa. Intre plante verzi si groase, nuferi galbeni se leagana in unduirea valurilor si a vantului. Noaptea sta sa cada deasupra florilor si a noastra.

Cleop, cleop ! Vaslele propulseaza lotca in vis. Printre nuferi, printre irisi, printre trestii, printre aripi de pasare, printre cei dragi, pe care i-am lasat acasa si care acum sunt in gandul nostru…

Lotca inainteaza in noapte. Culorile se intuneca. Nu avem chef de vorba. Falfait de aripi intarziate, spre cuib. Broscutele isi incep concertul. La inceput izolat, sporadic, apoi, unindu-si vocile, canta de-a valma. Brusc, se intrerup din cantat. Vantul fasaie, mangaind trestiile. Intunericul ne-a inghitit cu totul. Intoarcem lotca si il schimb pe Doru, la vasle, apoi, pe bajbaite, incepem drumul spre casa noastra de panza…

21. Intoarcerea

Ne-a trezit nea Petre. Afara, vantul bate cu putere. Cerul, de culoarea plumbului, este exasperant de apasator. Cu ochii carpiti de somn, preparam un ceai, la care il invitam si pe nea Petre. Apasate de cerul plumburiu, capetele noastre cad, din cand in cand, pe piept. Punem acest fapt pe seama gravitatiei. Ceaiul fierbinte ne mai trezeste.

Intre timp, s-au sculat si colegii nostri de bransa, asa ca schimbam pareri cu privire la trasee si, bineanteles, adrese. Ei coboara spre Sulina, pentru a se imbarca, apoi, pe vaporul cu destinatia Tulcea. Noi… noi nu stim ce sa facem. Caiacul ia apa, dar nu atat cat sa ne ingrijoreze. Tinem sfat, cu argumente pro si contra: ba ca intra apa, ba ca s-ar putea sa fie infundate canalele cu plaur, ba ca nu mai sunt multe zile si serviciul ne asteapta, ba ca… Vorbe ! Nici unul nu spune adevarul gol golut. El reiese din ideea de a mai construi un caiac, pentru ca, anul viitor, sa venim cu sotiile si copiii. Da, acesta e adevarul. Ni s-a facut dor de casa, de cei dragi, care asteapta, clipa de clipa, sporadicele noastre telegrame.

La pranz, soarele ne sageteaza din inaltul cerului. Hotararea e luata. Ne vom intoarce la Mila 23, iar de acolo, cu vaporul, la Tulcea. Caram echipamentul pe malul canalului. Nemtii, care cunosc hiba caiacului nostru, acopera, cu un spray de impermeabilizat, coca din panza. E ca o frectie „Diana”, la un picior de lemn. Cunosc spray-ul. E bun pentru corturi, dar nu pentru ce ne doare pe noi. Le multumim, strangandu-le mainile. Ne luam ramas bun si de la nea Petre. Ii pare rau ca nu mai stam. O spune simplu si sincer, la fel ca Simion, Vanea si tata Potap. Si noua ne pare rau si… tot atat de sincer.

Punem caiacul la apa. „Transpira”, saracul. La revedere, Matita ! Am hotarat ca drumul de intoarcere sa-l facem traversand lacul Babina, apoi, pe canalul cu acelasi nume, pana la casuta alba, de unde se deschide canalul Lopatna.

Caiacul isi baga boticul, vesnic curios, in canalul ingust, marginit de trestii si irisi galbeni. Cunoastem locul. Pe aici am tras la vasle, in lotca lui nea Petre. Vantul isi zdrentuieste pletele in taisul trestiilor, aliniate de-a lungul apei. Aripi falfaitoare ii acompaniaza zgomotul. Vaslim cu nadejde. Brusc, valuri scurte zguduie ambarcatia. Intram in lac. Babina se deschide inaintea noastra, cu o fata ravasita. Valuri mari ii brazdeaza suprafata, ridicand, intr-un vesnic balans, frunzele si florile nuferilor galbeni. Pe distante mari, cat cuprinzi cu ochii, sunt numai nuferi si valuri. „Skipper” e zguduit de fiorii ce-i strabat osatura. Primire dura. N-am mai trecut prin asa ceva. In momentul in care iesim de sub protectia zidului de trestii, vantul devine de-a dreptul violent, iar valuri, de peste jumatate de metru, ne poarta pe coamele lor, pline de spuma albastruie. Se sparg, colcaind, de marginile albe ale cocpitului, reamintindu-mi {pentru a cata oara ?} ca Doru nu stie sa inoate. Incercand sa avem valuri din prova, vaslim fara o clipa de ragaz. Daca ne-am opri, vantul ne-ar pune caiacul travers fata de ele si… n-ar fi tocmai placut. Trecem printre platanele frunzelor de nufar, care se turtesc de coca din panza. Privesc peste umar. Valurile le readuc la forma lor initiala. Soare, nuferi vant, valuri, spuma, pasari si doi barbosi, despuiati pana la brau, tragand, cu forta, la padele. Un vultur mare apare in fata noastra. E atat de aproape, incat ne sperie. O data obisnuiti cu vesnicul tangaj, totul redevine frumos si placut. Acest leganat, in sus si in jos, in „gaurile” ce se casca in fata noastra, ne umple de fericire. Imi simt personalitatea patrunsa de importanta momentului. „Skipper” se comporta nemaipomenit. Il iubesc, din ce in ce mai mult, caci s-a contopit cu fiintele noastre, cu lumea Deltei, cu tot ce e mai frumos si mai curat aici.

In marginea lacului, gasim iesirea in canal. Prag de ape, apoi vartejul care ne smulge si incearca sa ne roteasca si iata-ne in canalul linistit, marginit de trestii. Ajungem la casuta alba de la intalnirea cu Lopatna. Locul e pustiu, iar casa e tot inchisa. Intram in canalul Lopatna. Incepe drumul contra curentului puternic, ce va tine pana la Mila 23. Mijloacele de propulsie suntem noi, cele doua „motoare manuale”. Aliat, dar si dusman, cateodata, ne e vantul, care bate cand din fata, cand din spate. Trestiile defileaza pentru noi. Nedorind sa ajungem astazi la Mila 23, cautam un loc bun de tabara. Intotdeauna, in alegerea lui, hotarator a fost locul de acostare, ce trebuie sa ne inlesneasca o debarcare si o imbarcare fara primejdii pentru caiac; apoi urma terenul pentru cort si, bineanteles, peisajul. Am reusit, zic eu, ca toate cele cinci tabere facute de-a lungul drumului sa fie amplasate astfel incat sa indeplineasca aceste conditii. Delta e darnica cu toate pretentiile omului, satisfacand orice gusturi. Un lucru trebuie retinut: sa-i multumim pentru ce ne ofera, lasand-o intacta, ca la sosire. Cand ne strangem bagajele si urcam in caiac, nu se mai stie ca acolo au stat doi oameni.

In stanga se deschide canalul care duce la lacul Polideanca. Intram pe el, in cautarea unui loc bun de acostat. Salciile si vegetatia abundenta ne bareaza accesul la mal. Coboram spre lac si… ce ne vad ochii ? Un nufar ! Imens si alb, de o poezie de nedescris, sta in fata noastra, sustinut de lujerul din adancimi, pe oglinda apei. De jur imprejur, platanele verzi si carnoase ale frunzelor il strajuiesc. Un singur nufar… Alb. Vine din imensitatea apelor, pentru a incanta privirile celor doritori de frumos. Vine in intampinarea noastra, ca un dar oferit cu generozitate. Am oprit caiacul la un metru de el. I-am admirat indelung petalele deschise, oglindirea lor in apa, gingasia si fragezimea, apoi, intr-un tarziu, l-am inchis in cutia cu imagini. Darul Deltei si al nostru, pentru cei dragi, lasati acasa.

N-am mai indraznit sa cautam un loc de tabara, in apropiere. Intorcandu-ne spre Lopatna, am mai privit peste umar. A ramas maret si monumental, in imparatia lui. Vaslind, amandoi avem acelasi gand: de nu l-ar rupe cineva. Dar cine sa-l rupa ? Pescarii nu fac asa ceva, iar turistii nu ajung pana aici… din fericire.

Vaslim pe Lopatna. Nufarul ma obsedeaza, in continuare. Vaslesc si ma gandesc la el. Iata si un loc bun de tabara, pe malul drept. Panta lina a malului, fara ragalii, o plaja mica, un teren bun pentru cort si… salcii. Debarcand, caram maldarul de echipament, jurandu-mi sa-l micsorez substantial, pe viitor. In timp ce ridicam cortul, pasarile ne dau tarcoale. In spatele salciilor, intr-un fel de mlastina plina de trestii, si-au durat cuiburi, de cateva luni si acum sunt deranjate de prezenta noastra. Cum nu ne depasim teritoriul, intrand intr-al lor, se linistesc repede, zburand spre „casele” lor.

Adunam vreascuri. Doru aprinde focul, apoi isi ia lanseta si coboara spre mal. Scoate bibani dolofani, in timp ce eu ii curat, pentru a pregati mancarea. Asta-seara, vom manca ciorba de peste cu leustean si peste prajit cu maioneza de usturoi. Curat cartofii si ii arunc in ceaun. Apa clocoteste. Soarele apune, insangerand salciile, iar noi traim ultima seara a aventurii. Pelicani grasi, adevarate bombardiere, plonjeaza deasupra grindului si a apei. Oare de unde vin si incotro se duc ? Apar si tantarii. Astia zboara in formatii compacte, pustiindu-ne pielea de sange. Fara hanorac, nu se mai poate. Focul arde in noaptea ce s-a lasat, incetul cu incetul. Doru fumeaza, in timp ce eu mestec in ciorba clocotinda.

– La masa !

Noaptea e neagra, cerul plin de stele, iar ciorba delicioasa. Felicitari pentru bucatarul care „inghite”, din ochi, pofta de mancare a coechipierului. Spalam vasele, dupa care ne asezam de o parte si alta a jarului. Apele canalului se scurg spre Matita. Pe noi nu ne mai duc cu ele. Fiecare cu drumul lui. Suntem tristi. E ultima noapte in Delta. Maine, o data cu soarele, ne vom inveseli, caci ne intoarcem la cei dragi, de acasa. Strangem lucrurile imprastiate, apoi mai aruncam o ultima privire in jur. Salciile au capatat dimensiuni si forme infricosatoare. Animale si pesti, invizibile, dar cu siguranta mari, ies sa-si caute prada. Vinovata de aceste sentimente este numai noaptea neagra si apasatoare.

– Noapte buna !

Dar nu doarme nici unul din noi. Fiecare se gandeste la cate ceva…

Aerul e inabusitor. Ma foiesc, ca de obicei, inainte de a-mi gasi locul in sacul de dormit. Linistea noptii e intrerupta, din timp in timp, de aceleasi vaiete. Gandul, hoinar ca stapanul…

Ieri seara, inainte de culcare, am ascultat buletinul de stiri, la „tranzistorul” lui nea Petre. Vestile lumii au sfasiat calmul si frumusetea Deltei. Sunt locuri, pe planeta, unde, iar, se razboiesc oamenii. Iar isi arunca cu bombe in cap, unii altora, iar clantane mitralierele, aducand moartea, iar pier o multime de nevinovati. Idiot si stupid joc ! Asta-seara am vazut, in canal, floarea aceea mare…

Oare de ce ? De ce, de cand a aparut omul, n-a incetat, decat pentru foarte, foarte scurt timp, razboiul pe aceasta planeta ? De ce mor copiii de foame ? De ce s-a nascut „Zeul Bomba”, care se plimba nepasator, calcand pe covor de flori albe si aripi de pasare ? La ce bun, sa impingi granitele, mereu, inainte ? Cu ce drept, norul raului si al crimei intuneca soarele omeniei si al naturii ?

Copiii nostri culeg flori de o zi. In intuneric, mana dreapta acopera causul mainii stangi.Dupa un timp, incepe sa alunece, scotand la iveala floarea. Atunci se naste raza de lumina, scanteia sperantei si, in timp ce mana aluneca, descoperind, incetul cu incetul, causul, lumina devine tot mai puternica, alungand intunericul. Pline de albul pur si cald, petalele iti daruiesc, elegant, dragostea. Catifelate si diafane, iti surad cu timiditate.

Frumos e nufarul !… Frumosi sunt copiii !…


22. Ultima zi

Doru s-a sculat inaintea mea si, harnic, ca intotdeauna, a aprins focul, ba a mai avut timp sa fotografieze si pelicanii, in rasarit de soare.

Vantul e puternic. Cerul e insorit. Canalul Lopatna e plin de valuri mari. Strangem tabara, fara graba, ducand echipamentul la mal, alaturi de caiac. O ultima tigara, inainte de plecare. Un vaporas, avand la remorca doua lotci incarcate ochi, se lupta cu valurile, contra curentului, spre Mila 23. Ne asteapta un drum greu, dar, avand in vedere ca vantul puternic va bate predominant din spate, speram sa rezistam curentului

Imbarcarea ! Cateva padele si ne indepartam de mal. Durerea despartirii nu ne iarta. Vaslim, vaslim mereu. Caiacisti cu state vechi, adoptam o tehnica menita sa ne crute fortele: cand vantul bate din spate, tinem padelele rezemate de cocpit, cu penele perpendiculare pe apa, fara a vasli. Vantul se propteste in ele si in spatele nostru, actionand puternic si… ei bine, inaintam. Daca vantul devine potrivnic, tragem spre malul de sub vant, vaslind la adapost. Nu e rau deloc, singura grija fiind cea de a tine, vesnic, caiacul perpendicular pe val. Drumul este o placere si ar fi de-a dreptul minunat daca padelele ar fi mai usoare. Devenim veseli si vorbareti, caci ne indreptam spre casa. Daca vom avea norocul sa gasim un vapor, azi vom fi la Tulcea, iar maine, in nordul Moldovei.

Deocamdata, vaslim. Harta si busola nu ne mai folosesc. Le-am inchis, deja, in pungi de plastic. Locurile ne sunt cunoscute. Trecem de canalul ce duce la lacul Trei Iezere. Vanrul ne e de mare ajutor. Cu „panzele” noastre, inaintam fara efort si asta ma face sa ma gandesc la un catarg de 2 metri si o velatura minima. Facem planuri pentru viitoarele imbunatatiri pe care le vom aduce caiacului. Deocamdata, nici nu concep o alta ambarcatie, care ar putea fi mai buna decat caiacul faltboot. Doua derivoare demontabile, de o parte si de alta a bordurilor, ii vor mari stabilitatea, atunci cand velatura va intra in functie. Planuri, vesnicele planuri. Cum se termina o etapa, ma gandesc imediat la urmatoarea. Vesnica goana, determinata de anii care trec, neiertatori cu noi. Ireversibilitatea timpului o sa ma omoare… Desteapta cugetare, care ma impiedica sa proptesc, cum trebuie, padela in apa, la trecerea in canalul Heracle. Noroc de Doru. Baiatul asta imi simte toate miscarile. Coechipier desavarsit, mi-a fost de mare ajutor, in momentele grele.

Trestiile devin tot mai rare si ochiul cuprinde zarea, pana departe. Canalul, mare si relativ drept, ne permite sa zarim liniile de inalta tensiune de la Mila 23. Iata si cherhanaua alba, punctand zarea.Unpescar iese cu lotca, din stanga, dintre trestii. Ii dam buna ziua, apoi ne continuam drumul, pentru catva timp, in paralel. Canalul se largeste si pragul de ape ne ia in primire. Am sosit la intalnirea cu Dunarea Veche. Valuri puternice ne insfaca, fara crutare. In vederea traversarii, am si scos apa din caiac, cu buretele. Curentul Dunarii e puternic. Valurile acopera prova, imprastiindu-se de-a lungul bordurilor, in timp ce noi vaslim, cu toata forta. Curge apa de pe padele in cocpit, curge apa transpiratiei noastre, suntem aruncati de pe o cocoasa de apa pe alta, totul e mumai apa, iar eu imi amintesc, din nou, ca Doru nu stie sa inoate.

La ora 14,30 acostam pe plaja din fata postei. Mila 23, punctul terminus al calatoriei noastre nautice ! Tata Potap este, intamplator, acolo. Bucuros, ne spune ca a gasit, pana la urma, bobocii. Astfel, a scapat si el si motanul de consecinte… Dupa o bere, bauta pe nerasuflate, scoatem bagajele si incep sa demontez caiacul. Ma doare sufletul , in timp ce-i „pliez” forma zvelta si frumoasa, dar n-am incotro. Sotiile si copiii ne asteapta. Gata, cu vacanta ! Facand naveta intre plaja si pontonul la care ancoreaza „pasagerul”, caram, incet, incet, toate bagajele. Aflam ca, pana maine, nu mai vine nici un vapor. In asteptarea unei ocazii, putin probabile, avand in vedere maldarul de echipament si ora, ne intindem, pentru prima oara de cand am plecat in periplul nostru, intr-un pat adevarat. Camera de pe ponton ne-a fost pusa la dispozitie de pontonierul, sau, mai bine-zis, capitanul micului port Mila 23, simplu, cu amabilitatea specifica omeniei de pe aici, fara probleme si fara plata. Asa ca avem unde dormi, in cazul in care nu ajungem astazi la Tulcea.

Peste o ora, iata si nemaisperata ocazie. Un vaporas, de la Centrul de cercetare a reproducerii artificiale a pestelui, pleaca la Tulcea. Baietii ne iau cu placere si cu tot calabalacul. Fericiti, ne imbarcam. Aveam sa aflam ca mica nava are state vechi in serviciu – peste 80 de ani. Pilotul ne anunta ca nu vom merge direct pe Dunare, ci vom trece prin canale si lacul Fortuna, iesind pe fluviu abia la Maliuc. Oare ne putem dori ceva mai frumos ?

Tuc-tucul motorasului strapunge linistea zilei. Prova despica valurile, intr-un vesnic tangaj. Pe o bancuta, asezata in prova, in fata cabinei pilotului, ne-am instalat „comandamentul”, pentru a nu pierde nimic din peisajul care va defila prin fata noastra. Strabatem, iarasi, Delta. De data asta nu mai avem grija vapoarelor, a valurilor si a barcilor cu motor. Ne hranim, in voie, foamea vesnica de imagini. Adevarate coridoare verzi, de salcii plangatoare, inundate de ape, ne impietresc pe banca. Drumurile Deltei nu pot fi povestite. Cararile apelor nesfarsite nu pot fi descrise in cuvinte, fie ele, cat de cat, apropiate de realitate sau oricat de mestesugite. Imi amintesc ca, pe spatele unei harti a Deltei, am gasit opinia scriitorului suedez Per Olof Ekstrom: „Delta fluviului Dunarea ! Nu o pot descrie. Mergeti acolo, vedeti-o singuri, adunati-va singuri impresiile. Asta e singura solutie a problemei”.

Soarele apune. Intram in lacul Fortuna. Pilotul urmareste jaloanele de adancime, pentru a nu ne trezi cu chila in mal. Sunt perioade ale anului in care nici navele mici, cu motor, nu pot trece lacul.Apa e putin adanca si daca mai seaca… Si totusi nu doresc nimanui sa fie prins de furtuna pe lac. Pescarii stiu acest lucru si, in cazul in care sunt surprinsi, se refugiaza in stuf, pana ce totul reintra in normal.

Vantul s-a potolit, iar apa e linistita. Vaporasul a ajuns la mijlocul lacului. Soarele isi oglindeste coroana in luciul lui. Totul scanteiaza in rosu. Lebede, grupate cate doua sau trei, plutesc la distanta. Am traversat lacul. Patrundem in canal si, nu dupa mult timp, ajungem la locul in care, cu zile in urma, instalasem tabara cu numaril 2. Revedem, cu nostalgie, locul. Doua oftaturi scapa, fara voie, din piepturile noastre. De aici si pana la Maliuc nu-mi mai amintesc nimic. M-a trezit Dunarea, in plina forfota de vapoare, salupe si remorchere. Nave mari, de transport, raman in urma noastra. Soarele a mai coborat de pe bolta, in drumul lui spre apus. Globul rosu se misca, mereu, intre salciile de pe mal. Casute pitoresti, ale pescarilor, se perinda prin fata noastra.

La Ilgani, ni se fac semne de pe o nava rapida. Pilotul se apropie de nava de pe mijlocul fluviului. Are o defectiune si e in imposibilitate de manevra. Sta travers, in calea tuturor vapoarelor. Nava e plina cu turisti chinezi, care nu par speriati de incident. Se arunca parame de la un bord la altul. Vaporasul nostru il remorcheaza spre mal. Avaria o data reparata, nava isi continua drumul. Ajutorul a venit firesc, fara prea multe cuvinte. Nici multumirile nu-si au rostul. Asa e pe fluviu, oamenii sunt o mare familie, care se ajuta la necaz.

Ne-am continuat drumul, facand slalom printre vapoarele ancorate in rada portului si iata-ne la debarcader. Ne luam ramas-bun de la pilot, apoi caram bagajele pe mal.

Privesc orasul. Privesc portul ticsit de vapoare, venite cine stie de unde. Fluviul cel mare isi continua cursul spre Delta, fara noi. Insa o particica din fiintele celor trei, doi oameni si un caiac, a ramas acolo, in cele cinci tabere, in padurile de salcii, in trestia fosnitoare la orice adiere, in cherhanalele si casele pescarilor, in locurile pline de pasari si de pesti. Acum ei ne cunosc, ne-au vazut si nu ne vor uita, asa cum nici noi nu-i vom uita, la randul nostru. Exista o zicala prin aceste locuri: „Cine a baut apa din Dunare, se va intoarce”, iar noi am facut-o, fara retineri.

In Tulcea, am dormit la un prieten. Se mutase, nu de mult, din Moldova, cu sotia si copilul, pentru a se stabili la Tulcea. Pentru ce ? Pentru Dunare ! Cu ani in urma, bausera din apa fluviului si ei. Nu aveau mare lucru in casa, dar in port ii astepta o barcuta cu motor, gata oricand de drum. Asta spune totul ! I-am admirat si, pentru prima oara, mi-a parut rau ca locuiesc atat de departe de fluviu…

Masina goneste, de-a lungul soselei, spre casa. Drumul ni se pare lung. Spre seara, oprim intr-o padure de salcami infloriti. Mirosul este patrunzator. Am indraznit sa rupem cate o floare, pentru sotii…

Trag masina in parcarea din fata blocului. S-a intunecat de-a binelea. Acelasi intuneric, care , cu zile in urma, ne insotea in drumul spre Delta. Imi aduc aminte de clipa in care ne-am fixat centurile de siguranta, de clipa in care am aprins farurile… Atunci, lumina lor s-a revarsat pe asfalt. Acum, le sting. Ne strangem mainile, in graba, fara a ne spune ceva. Doru fuge la blocul lui, eu la al meu. Apas butonul soneriei, dupa semnalul cunoscut. Din interior, aud un glas drag, care striga:

– Tata, a venit tata !

Usa se deschide, izbita de perete. Luiza si Edi imi sar in brate. Luiza plange. In clipa aceea am uitat ce inseamna sa bei apa din Dunare…"

VACANTE IN DELTA de Eugen Cubassa [extras]

Sursa:

https://eugencubassa.wordpress.com/category/vacante-in-delta/